Sambata, Martie 24, 2007, 09:37 AM 

Russian Trade Mark
     media: 1.43 din 7 voturi

Andrei Makine – Marcă înregistrată a literaturii ruse

Ştiu că voi provoca cel puţin mirare la vederea unui asemenea titlu, cât timp autorul pe care îl am în vedere este mai degrabă cunoscut, inclusiv în Romania, ca fiind scriitor francez. Este o discuţie de o altă factură deşi, în minte, nu au cum să nu îmi vină exemple dintre cele mai triste pentru cultura română. Nu îmbrac haina vreunui prooroc desuet dar nici nu mă pot gândi cu amărăciune la cei câţiva ani ce vor trece până când fi-vom obligaţi din raţiuni diferite să ne referim la scriitori precum Eliade ori Cioran, Culianu ori Matei Călinescu ca la nişte potenţiale nume reintegrabile în circuitul literar român.

Andrei Makine rămâne tot atât de francez pe cât de american a fost Culianu. Nu port războiul nimănui dar nici nu pot pricepe, urmărind printre altele şi nişte forumuri de pe internet, cum cei câţiva interesaţi – e drept, puţini la număr ! – rămân cu certitudini dintre cele mai bizare. Din nefericire, cultura tinde să fie tot mai mult semn al omului însingurat ce ştie cum să primească actul creaţiei şi reuşeşte să se îndepărteze de tot ceea ce ţine de superficial. Rămân la ordinele clasicilor: nu am cum să citesc o carte bună fără a-mi răspunde mai întâi la câteva întrebări absolut normale. În continuare, mă interesează ceea ce prinde contur în spatele cărţilor şi mai puţin topurile literare de la televizor. Vorba unui amic, oare pe când cărţi prezentate de domnişoare apetisante care să zâmbească tâmp în faţa unor camere impersonale ? Discuţia, recunosc, era mai veche...

Reîntorcându-mă, realizez că un scriitor rus precum Andrei Makine nu ar putea interesa aproape pe nimeni, în timp ce un stilist francez care să amintească cumva vag de personalitatea primului ar face furori, în condiţiile în care este bine „împachetat”. E clar, până la apariţia „Testamentului francez”, Andrei Makine nu a existat pentru publicul occidental. Abia odată cu apariţia romanului mai sus pomenit au început să curgă laudele cele înalte, premiile, şi „oficialităţile” cu aspect de podium. Desigur, la urma urmelor, nimic anormal într-o lume în care nu rezistă decât ceea ce stă sub ştiinţa marketingului. Medicis, Goncourt sunt premii importante, însă romane de substanţă erau cât pe ce să fie înghiţite de tăvălugul timpului în situaţia în care autorul nu s-ar fi gândit mai repede, ca într-un joc morbid, la un testament estetic-existenţial. Este punctul zero de la care pleacă constant resemantizările operelor întregi. Este acel nod care controlează întreg şirag de chei, atât de utile în decriptarea mesajelor. Gândesc „Testamenul francez” nu sub forma unui exerciţiu stilizat ci dimpotrivă drept un strigăt conceptual (deşi mi se va imputa sintagma !) de a evada din şirul prea cangrenat al scriitorilor contemporani, aserviţi politicilor culturale şi economice mondiale.

Cine e până la urmă Andrei Makine ? Mai întâi de toate consider, la rândul meu, că reprezintă un adevărat fenomen. Se naşte la Krasnoiarsk iar copilăria se desfăşoară având drept fundal un ţinut al deznădejdii despre care s-au scris atât de multe lucruri înfiorătoare. Siberia rămâne un spaţiu marcant pentru inconştientul scriitorului. De la primul roman publicat, e vorba de „Fiica unui erou al Uniunii Sovietice” şi până în prezent, Andrei Makine a stat sub semnul spectaculosului, scriind despre aceleaşi lucruri dar parcă, totodată, în permanenţă reinventându-se. Să nu uităm, pentru ceva timp se pare că a trăit într-un cavou din celebrul cimitir Pere-Lachaise. Cu toate... au urmat cu timpul „Confesiunea unui stegar demis”, „Pe vremea fluviului Amur”, „Testamentul francez”, „Crima Olgăi Arbelina”, „Recviem pentru Est”, „Muzica unei vieţi”, „Pământul şi cerul lui Jacques Dorme”, „Femeia care aştepta”. Iată prin urmare un scriitor ce poartă în spate o operă şi care se cere a fi interpretat, fie sub forma unor monografii dedicate.

Nu am avut bucuria de a intra în posesia tuturor romanelor sale dar ştiu foarte bine că soarta a lucrat pentru încă o dată în avantajul meu atunci când, eu însumi aflat în gara Bucureşti, aşteptând ce altceva decât trenul, mi-am regăsit pentru câteva clipe liniştea, citind „Muzica unei vieţi”. Au urmat mai apoi din partea lui Andrei Makine alte şi alte bucurii livreşti, toate culminând, aşa cum era firesc, cu „Testamentul francez”. Dar totuşi... în ciuda incontestabilei diferenţe dintre cele două cărţi, am parcurs odată cu celelalte romane acelaşi teritoriu, încâlcit creionat, precum în „Muzica unei vieţi”. Volumul mi-a rămas în minte drept prima iubire şi cu totul firesc, când vine vorba de Andrei Makine, mă revăd precum personajele cărţii în aşteptarea trenului, simbol fals al unei posibile legături cu o lume mai însufleţită, o lume a libertăţilor totale, în care nu mai trebuie să porţi masca înţelegerii neînsemnătăţii proprii.

Micul roman de aproximativ o sută de pagini tentează prin acea ştiinţă tipică pentru literatura rusă de a investiga sufletul omului, aşezându-l în cadrele bine drămuite ale unui trăirism cu totul aparte. Deşi o face însuşi Makine, în mod evident discursul epic îşi găseşte motivaţii în conturarea tuturor datelor definitorii pentru ceea ce se va fi numit „homo sovieticus”. Este o pledoarie pentru conştientizarea destinului uman, specie aflată pierdută în vertijul istoriei. Cu ştiinţa unui fin portretist, Andrei Makine trasează într-un efort miniatural spaţii apocaliptice, inchizitoriale în marea ordine a universului. „Muzica unei vieţi” este în bună măsură o apariţie cu datele unicităţii. Plecând de la o tehnică demult utilizată, cea a naraţiunii în naraţiune, Makine reface cu ajutorul personajelor sale chipul unei Rusii îmbătrânite în propriile neputinţe. E un roman despre şansa de a renaşte printr-o asumare a realităţilor dure. Rusia ante şi postbelică e mai degrabă un semn al frivolităţii istoriei. În spatele epicului, se ascund mereu înţelesuri dintre cele mai grave, cuvinte care declanşează drame la nivel individual sau macro-social. În bună măsură, tonalitatea se apropie de cea a cvartetelor lui Shostakovici. Muzica din titlu se dovedeşte a fi nimic altceva decât un scrâşnet al istoriei potrivinice. Omul căzut în evenimenţial îşi pierde trăsăturile fireşti, devenind nici mai mult nici mai puţin decât o convenienţă: „Masa umană doarme. […] Mă gândesc la magma umană ce respiră ca o singură fiinţă, la resemnarea ei, la dezinteresul ei înnăscut pentru un minimum de confort, la puterea ei de a suporta absurdul. Şase ore de întârziere. Mă întorc, privesc sala cufundată în întuneric. Ar mai putea petrece aşa câteva nopţi. S-ar putea obişnui să-şi trăiască viaţa aici ! Aşa, pe nişte ziare întinse pe jos, cu spinarea la calorifer, cu o conservă drept singură hrană. Această ipoteză îmi pare deodată plauzibilă. Un coşmar extrem de plauzibil. De altfel, din ce-i făcută viaţa în orăşele ca ăsta, la mii de kilometri de civilizaţie ? Din aşteptări, resemnări, căldură jilavă în pâslari. Iar gara asta asediată de viscol nu-i decât rezumatul istoriei acestei ţări. A naturii sale profunde. Spaţii ce fac să pară absurdă orice tentativă de a acţiona”. Dincolo de toate acestea, nu rămâne decât acelaşi erou de „frământare” dostoievskiană, un Alexei remodelat pe firul propriei conştiinţe. El este cel căruia îi va fi dat să treacă prin experienţe dintre cele mai ciudate, parcurgând etape incredibile, de la ipostaza de muzician la aceea de transfug, militar cu identitate schimbată, etc. Toate se amestecă după regulile unei vieţi ce nu cunoaşte armonia timpului. Muzica individuală se suprapune poate în chip paradoxal peste nevrozele atonale ale unei societăţi în care regula de bază este instituită cu ajutorul terorii.

Makine joacă rolul unui supranarator care are grijă de personajele sale. Le înţelege disperarea deşi lasă să se întrevadă şi ideea conform căreia el instituie voit secvenţialităţile unei memorii de care prea adesea s-a abuzat.

De altfel, e şi cazul celorlate romane, Makine revine cu câteva teme – nucleu care îi populează spaţiile livreşti şi care nu lasă loc preţiozităţilor criticilor. Makine rămâne un păpuşar trist, cu o memorie ce îi joacă feste dintre cele mai nedorite. Pentru final, atingerea unei colectivităţi ce şi-a pierdut cu totul cadenţa, respirând o anormalitate vicioasă.

Marius Manta


Comentarii


    Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile

    Cautare


    Categorii

    Aboneaza-te la insemnari


    Ultimele insemnari

    Linkuri

    Arhiva

    powered by
    www.ABlog.ro
    Termeni si Conditii de Utilizare