Duminica, Martie 25, 2007, 07:48 PM 

Istorii personale în progresie geometrică
     media: 1.28 din 7 voturi

Dan Perşa – Istorii personale în progresie geometrică

La sfârşitul lecturii mi-am adus aminte cu multă păsare de cartea lui Nicodim Aghioritul, intitulată „Războiul nevăzut”. Dar iată-mă cum tam-nisam îmi văd propria exprimare încarcerată (involuntar, desigur !) într-o manieră cel puţin bizară de a mă exprima, o rostire a cuvintelor ce ar fi mai dihai apreciată undeva către negura timpurilor ori către paginile rescrise ale unui mult prea improbabil „Război ascuns”. Mai mult decât atât, se vede de-a mirarea cum am început aceste rânduri cu nimic altceva decât un … sfârşit – ceea ce demonstrează până la urmă, deşi nimeni nu ar fi avut nevoie de această demonstraţie prea puţin argumentată, că textele lui Dan Perşa mi-au plăcut atât de mult, încât oricât (pardon !) mi-aş fi dorit să-l iau în răspăr nu mi-or reuşi decât gesturi de reverenţă, a căror probabilitate va fi măsurată în a blocului de text ‘nălţime.

Şi totuşi … revenindu-mi cât de cât în fire, voi încerca cu obiectivitate să prezint orizontul de lectură pe care ţi-l propune ultimul roman al autorului mai sus menţionat. Dacă aş fi fost la vreun seminar, din dorinţe uşor ludice, aş fi aruncat înspre conservare, cele mai banale întrebări cu putinţă: cine e Dan Perşa, despre al cui război ne vorbeşte, ce se va întâmpla „dacă” şi tot aşa, până către sensurile mai subtile ale textului său. Odată ajuns / ajunşi la acestea, probabil că aş / am fi dat perdea după perdea deoparte pentru a intra şi în sala de maşini a cărţii, acolo unde nu mai e loc de nuanţe ori justificări, ci se simte mirosul textului care trudeşte şi care se află într-o zbatere continuă. Aici e locul unde scriitorul are şansa lui de a controla fiecare angrenaj, căruia să-i pretindă ulterior o funcţionare ireproşabilă. Şi de aici va fi fost să înceapă povestea lui Dan Perşa, „războiul ascuns” pe care îl poartă personajele, incursiunile naratorului în mintea cititorului, primul din această pereche având rolul clar de a trasa celuilalt un spaţiu al coordonatelor fixe şi de a dispune de bucuria lui într-un asemenea „hal” încât s-ar fi cuvenit o re-startare a lecturii.

Iar la această nouă tentativă, probabil că eu, tu, el, ba chiar şi ea, ar reuşi să întrevadă nu numai structura cărţii ci şi o mare parte din motivaţia avută întru scrierea acesteia. Mai concret, de-abia acu îmi vine să spun: „dar să o luăm cu începutul” !

Iar acest început stă sub semnul corinticului, al incertitudinii, al epistemei postmoderne, al ironiei autoblocate în propriile-i mecanisme, într-un cuvânt stă foarte bine sub semnul total al unei modernităţi reaşezate, al unei viziuni ce nu îşi pune problema complexelor literare, sau mai larg, culturale. Primul personaj care apare în faţa cititorului este generalul Antonio Caraffa, personaj ale cărui semne de prezenţă se învârt sub atotputernicia hiperbolei. La un prim nivel al textului, el este cel care pune în mişcare succesiunea de evenimente prezentate. Deocamdată întruchipează faţa văzută a răului, a ceea ce se află deformat. El este unul dintre personajele cheie ale cărţii şi aceasta se întâmplă tocmai pentru că printr-o fineţe a procedeelor artistice narative, autorul ne atenţionează, chiar dacă uşor parodic, asupra răului. El este cel care învârte cercul nevricos al „painjănilor”. Din ale sale porunci (doar) pare că se dezvoltă şi celelalte trei părţi ale „cărţii I”: „Paul şi Gavril”, „Povestirile cartografului sau Ocolul lumii”, „Paul Baranyi”. Mai departe, volumul este alcătuit din „Mărturisitorii”, „Sfinţii şi vicleanul”, pentru ca întregul edificiu să se apropie de unul dintre finalurile posibile, odată cu mai multe povestiri, luări de cuvânt ale autorului, apocrife, motouri ori nuvele bengoase ce vor fi avut cu siguranţă menirea să clarifice destinul lecturii. Dan Perşa nu se sfieşte de a îndrăzni să provoace în plin secol XXI printr-o mixtură de clişeu postmodern cu un soi de manierism balcanic dar al cărui rezultantă nu are un caracter neapărat redundant ci mai degrabă îşi lasă cititorul să savureze ale sale abilităţi de înecare în textul literar. Va avea forma unui produs finit doar în măsura în care îi accepţi „mofturile” bine dozate. Forma îşi cheamă conţinutul iar „viceversa” e mai mereu controlabilă. Structura modulatorie, alternantă, la rigoare chiar concentrică a romanului, vine dintr-o viziune cu totul specială a unei realităţi încărcată de un tragism fals epopeic. Textul este incursiune în existenţa profundă a omului doar în măsura în care personajelor le este iertat comportamentul profund uman, în ciuda unei bogate simbolistici. Şi totuşi… meritul autorului este în primul rând acela de a se fi jucat inteligent cu „povestea”, iscând frumuseţi şi multe preţiozităţi din fapte cultural-existenţiale ce fuseseră mult timp bătute în cuie.

Am putea considera că, în ciuda faptului că naratorul este unul de factură omniscientă, el pare să nu îşi ducă la îndeplinire misiunea şi asta pentru că, manifestându-şi prea deschis ataşamentul faţă de personaje, câteodată coboară alături de acestea precum Sfântul Petru în poveşti. Dar ce altceva să fie viaţa decât o întretăiere a mai multor drumuri, prin ale căror noduri strategice ai acces total la categoria timpului şi a spaţiului ? Ba mai mult, aceste căi nu sunt altceva decât existenţe guvernate de răul atotprezent. Exemple ? Ar fi chiar prea multe ! Printre toate acestea, măcar unul: „… bisericile nu mai erau, pentru ca lumina izvorâtă din crucile lor să rupă ţesătura urzită de painjăni. Şi păienjenişul se întindea, îl zări până hăt, departe, acoperea dealurile până atunci curate, se amesteca în apele Mureşului, pe care le închega într-un fluid vâscos, ce începuse să miroasă a hoit. Palatul princiar şi el era acoperit de un giulgiu, un linţoliu. Şi Paul simţi că e insuportabil să mai privească păienjenişul, lăţit şi întins ceas de ceas peste pământurile Bălgradului. Îl scrută până în zare şi luminiscenţa firelor îi forfoti dureros în pupile”. Aceasta este viziunea unuia dintre personajele actante ale textului. Paul Baranyi este unul dintre asupritori dar care, către final, îşi întoarce destinul şi însoţeşte ceata celor ce îşi doreau să mărturisească în veci puterea binelui. De altfel, el este unul dintre cei care stau în permanenţă sub influenţa răului, negândit neapărat ca un personaj ci mai degrabă ca un „dat” care ia diferite chipuri, probate însă de fondul de credinţe autohton.

Dacă am ajuns în acest punct, nu voi ocoli impresia deosebită pe care ţi-o face romanul lui Dan Perşa. Autorul, nu este numai un stilist dublat de inteligenţă ci, situaţie mai rară, face dovada că este un iniţiat atât în aspecte ezoterice ori apropiat de cele ale tradiţiei creştine, şi dacă binevoiţi, ortodoxe. Fireşte, tema romanului se cerne printre mai multe posibilităţi dar personal aş acredita ideea că este un volum ce propune în manieră literaturizată drama trăită de ţăranii din Transilvania odată cu marea problemă ce a ridicat-o şi încă o mai ridică, Biserica Unită. Dacă vrem să fim moderni, atunci l-am putea acuza pe Dan Perşa că nu probează prin viziunea sa ideea de political correctness, dacă vrem să nu cădem în bufonerie şi în idioţenie, atunci vom înţelege demersul autorului ca fiind perfect motivat.

În fapt, Dan Perşa rămâne să îşi înstăpânească personajele şi să le conducă către un final deschis, cu posibilităţi aflate în progresie geometrică, momente în care multe din improbabilităţile anunţate cu ceva vreme înainte încep să se auto-deconspire: Astfel şi eu, vreme îndelungată, parcă de când mă ştiu, am tot scris, iar când inima mi s-a împietrit din pricina răutăţii lumii şi m-am întrebat dacă merită să te naşti aici, am vrut încă să scriu, dar tot ce am făcut nu a fost decât asemeni ritului fariseilor, nişte fapte şi cuvinte fără miez, înşelătoare. Am privit atunci în urmă şi am văzut că sufletul fusese cel care a scris mai înainte, iar puterea sufletului sta în inimă şi inima era parte a lui Dumnezeu. Şi am căutat să mă rup de forţa cea rea a lumii şi cu greu şi încet am reuşit, prin puterea gândului bun.” Iar pentru gândul cel bun, autorul creează o „carte” aparte, intitulată după cum arătam mai înainte, „Mărturisitorii”. E partea de-a lungul căreia ne încântă poveştile „perfect credibile” ale sfinţilor, multe dintre ele fiind în adevăr culese de la cel care poartă cu sine binele. E mijlocul dinspre care se înfiripă „ipostasul binelui”.

Unei cărţi cu totul aparte nu îi doresc decât de a fi ocolită de primejdia ecranizării ori „trilogizării” (scuzaţi barbarismul !); pentru Dan Perşa îmi doresc un cititor care să se lase frumos vrăjit de ostentaţia ideilor !

Marius Manta


Comentarii


    Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile

    Cautare


    Categorii

    Aboneaza-te la insemnari


    Ultimele insemnari

    Linkuri

    Arhiva

    powered by
    www.ABlog.ro
    Termeni si Conditii de Utilizare