Sambata, Noiembrie 22, 2008, 11:12 PM 

Leonardo da Vinci Secretele şi argumentele imaginaţiei
     media: 5.00 din 2 voturi

Secretele şi argumentele imaginaţiei

Treptat, oarecum explicabil, mă las sedus de eleganţa unor volume ce au început să apară din ce în ce mai des şi în librăriile din România, dovadă că, pe de o parte, în ciuda cârcotaşilor, cartea are încă succes pe la noi iar pe de altă parte, că editurile nu mai sunt în căutarea unor succese de moment. Dimpotrivă, toată lauda pentru acelea dintre ele care au avut curajul să ţintească către îndeplinirea unor planuri cu o desfăşurare pe termen mediu şi lung. Desigur, aproape în orice colţ al ţării, figuri invitate la diferite manifestări critice încep să ofere acele exemple negative, echivalând aiurea marea masă a editurilor “apărute peste zi” cu mult mai puţin pretenţioasele “tiparniţe”. Mai degrabă, puţin speriaţi de cei “din provincie”, au intuiţia beţivului care, în ciuda confuziei pe care o afişează, va cunoaşte mereu cum să se salveze. Spre ruşinea ori lauda mea, de multe ori alegeam volumele în funcţie de o anumită editură pentru ca acum, uitându-mă din ce în ce mai pieziş înspre cei ce mi-au fost apropiaţi în câmpul livrescului, să îmi descopăr, după cum lăsam să se întrevadă, un alt mod de a-mi apropia cartea.

Una dintre editurile ce convinge chiar prin dispoziţia de a-şi înfăţişa altfel profesionalismul în faţa cititorilor este “Rao”. Noi aşa o ştim, aşa o îndrăgim, lăsându-i pe alţii cu mult mai abilitaţi să înţeleagă de ce uneori “Grupul Editorial Rao”, alteori altfel… şi aşa mai departe. Însă cert este că “Enciclopedia Rao” este un titlu de onoare pentru biblioteca omului ce nu mai are răstimpul de a căuta nuanţele într-o lume ce şi-a închis zeităţile în diformitatea secundei.

Obiectul banalului exerciţiu de “investigaţie” este un album de tip enciclopedic ce a trezit interes în rândul publicului dar care a rămas mai întotdeauna semnalat doar în vreo coloană de revistă, peste care ochiul criticului a survolat neatent.

O parte a secretelor şi invenţiilor din codexurile lui Leonardo da Vinci şi-au dat drept punct de întâlnire în admirabila apariţie supraintitulată “Maşinăriile lui Leonardo”. Dat fiind caracterul complex al unei asemenea apariţii editoriale, fireşte, nu vom prezenta acum lista tuturor celor care au avut în grijă volumul de faţă şi nici nu le vom “disputa” competenţa. Totuşi, în traducerea lui Andrei Niculescu, cartea înfăţişează manuscrisele şi desenele lui Leonardo în maniera ediţiei Nazionale Vinciana (Giunti), cea care a reunit Codexul Atlanticus (aflat la Biblioteca Ambrosiana, Milano), Windsor RL (formulă sub care se află manuscrisele anatomice şi desenele de la Biblioteca Regală de la Windsor), Codexul Arundel (Londra, mai precis în cadrul fostei Biblioteci a Muzeului Britanic), Manuscrisele Forster I-III (păstrate în caiete nepreţuite în cadrul celebrului Muzeu Victoria - Albert), Manuscrisele de la Madrid, Manuscrisele A-M (aflate la Institutul Francez de la Paris), Codexul Hammer (aflat în proprietatea lui Bill Gates), Codex Trivulziano (Milano), Codexul despre zborul păsărilor (Biblioteca Regală din Torino). Am ţinut să prezint această mică listă tocmai pentru a scoate în evidenţă până şi efortul uman depus de către cei care au îngrijit prima ediţie italiană, cât certa recunoaştere la nivel mondial a celui care a constituit, fără doar şi poate, figura cea mai controversată a mijlocului celui de-al doilea mileniu. O notă în plus, pentru faptul că, în cazul fiecărei ilustraţii, se indică data certă sau aproximativă. Plecând de aici, urmărind cronologia însemnărilor şi desenelor lui Leonardo, prima idee care şochează este dispoziţia şi capacitatea sa permanentă de a aduce “noul” în diverse domenii. Dincolo de marele interes pe care-l manifestă din copilărie, legat de crearea unui posibil aparat de zbor , mai toate capacităţile de a inova îi sunt pe rând motivate de “comanda socială”. Deşi prezentată mai peste tot sub forma unei perioade de înflorire a artelor, se ştie, Renaşterea a fost străbătută succesiv de conflicte militare mai mult sau mai puţin “regionale”. De aceea, cu o imaginaţie genială, ce depăşea cu mult cadrul vremurilor, Leonardo da Vinci ni se relevă în ediţia de lux pe care am tot lăudat-o, doar cu mică parte a invenţiilor sale. Acestea ne sunt prezentate cu o acribie demnă de invidiat, plecând de la reproducerea fidelă a manuscriselor, urmată de explicaţiile “în scris”, ce la rândul lor sunt însoţite de alte imagini (propuse prin intermediul graficii computerizate) ce fac informaţia accesibilă şi unui cititor cu o cultură medie, fie în domeniul artelor, fie în cel ingineresc. Voi aminti, măcar în treacăt, pe cei care şi-au adus contribuţia la prima ediţie a acestui răsfăţ artistic şi ştiinţific. Coordonarea editorială aparţine lui Claudio Pescio, concepţia, terminologia şi descrierea mecanismelor – Mario Tadei şi Edoardo Zanon, în timp ce grafica, machetarea şi modelarea tridimensională a fost asigurată de Giacomo Giannella, Felice Mancino, Gabriele Perni, Mario Tadei, Edoardo Zanon.

Reţinem din prezentarea lui Paolo Galluzzi (Director al Institului şi al Muzeului de Istorie a Ştiinţei din Florenţa): “Merită subliniat faptul că reprezentările davinciene constituie o contribuţie revoluţionară îndeosebi pentru că se configurează ca nişte viziuni «cvasidinamice», anticipări extraordinare ale metodelor desenului animat şi, mai ales, ale modelărilor cinematice elaborate de grafica computerizată. Transpunerea desenelor originale leonardeşti în contextul tehnicilor de reprezentare ale noilor media aduce, aşadar, la realizarea desăvârşită a aspiraţiilor lui Leonardo, care a exprimat pentru prima oară necesitatea unui nou concept al reprezentării tehnologice, înţeleasă ca proiectare a unui cadru cognitiv integrat…” Nu avem posibilitatea acum şi aici de a pune în evidenţa cuvenită aceste descoperiri dar le vom enumera, având speranţa că prezentarea de faţă s-ar putea uşor transforma într-o invitaţie la lectură. Astfel, cititorul ar putea descoperi diferite maşinării de zbor, de război, maşini hidraulice ori maşini de lucru, printre toate acestea putând fi enumerate şi maşinării destinate fastului de la curte, instrumente muzicale ori dedicate tipografiei. Ei bine, acest volum încă accesibil, ar putea fi dublat de seria documentarelor realizate de BBC, serie ce se concentrează pe ideea că Leonardo da Vinci a fost cel ce a propus umanităţii diferite idei şi mecanisme pe care aceasta le va pune în practică cu o întârziere medie de 400 de ani. Pierdere colosală…

Alegerea acestei luni rămâne în sfera spectacolului total, acolo unde vizualul se împleteşte cu practicul, o lume a contrastelor ce se unesc sub chipul unui om ce încă se mai preumblă prin istoria mentalităţilor cu un zâmbet uşor ironic, în spatele căruia, voci neauzite, consemnabile prin virtualitatea unei lumi în devenire, îşi autodescoperă necontenit referentul.

Marius Manta

...

Miercuri, Noiembrie 19, 2008, 02:25 AM 

Gheorghe Macarie. Barocul în Moldova. Noi interpretări
     media: 0.00 din 0 voturi

Barocul în Moldova. Noi interpretări

Cu ceva timp în urmă, prezentam cu mare plăcere o carte aparte. Nu era o reeditare, nu era vreun succes străin, nici vreun bestseller apărut şi deja epuizat peste noapte. Dar era o lucrare pe care o aşteptasem cu mult interes, ce în prealabil îşi găsise deja o altfel de „cutie de rezonanţă”, şi anume paginile revistei ieşene „Cronica”, acolo unde, pentru mai multe „episoade”, fuseseră publicate câteva fragmente – sinteză. Ulterior, va apărea la Editura Cronica un prim volum din ceea ce avea să se intituleze „Barocul. Artă şi mentalitate în Moldova epocii lui Vasile Lupu”. Desigur, l-am citit pe nerăsuflate. Într-o scurtă paranteză îmi voi explica si interesul. În anii studenţiei am fost atras de câteva cursuri ce au tratat diversitatea barocului în literatura europeană fiind preocupat, alături de un grup de colegi, în special de inflexiunile ce le-am putut descoperi în operele literare ale unor scriitori mai puţin ataşaţi acestui mod de a fi, alegerea fiind făcută la acea dată după criterii în principal subiective ce nu se vor justificate aici. Pe de altă parte, uşoara pedanterie a profesorului de literatură comparată, împletită cu mici ezitări când autoprovocate, când ieşite din grotescul situaţiilor „din sală”, m-au făcut de-a lungul timpului, în mod ciudat, să fiu mult mai interesat de barocul Ţărilor Române. Dincolo de puţinele lucrări care figurează în orice bibliografie ce se respectă, în ciuda unor evidenţe de-a dreptul fascinante, frizând paradoxul, despre arta Ţărilor Române nu am găsit informaţii complete şi îndeajuns de articulate. Tocmai de aceea, la momentul apariţiei volumului mai sus amintit, am asimilat informaţiile aduse de universitarul ieşean Gheorghe Macarie, având discernământul că asist la crearea unui nou mod de a gândi. Ulterior, cu norocul celui mângâiat de voia cea bună a destinului, l-am şi întâlnit pe autor care, spre surprinderea mea, era plămădit din lutul bun al oamenilor îndrăgostiţi de ceea ce fac. Uşor boem dar fără a afişa morga profesorului universitar la modă, având o vorbă caldă ce te invita la urmărirea minuţioasă a ideilor, a început să îmi explice câteva tuşe ale aşa-zisului proiect, ce se lega de o altă accepţie a termenului baroc, cel puţin pentru spaţiul românesc al artelor. Deşi rândurile de faţă îmi sunt prilejuite de necesitatea unei cronici, mă voi abate de la reguli (cred ca s-a şi putut observa acest lucru !) pentru a-mi descoperi şi curiozitatea normală pe care am manifestat-o în urma acestei întâlniri. Întrebând (după cum îi şade românului) în stânga şi în dreapta, procedând mai puţin profesionist, am aflat imediat de la mai mulţi ieşeni de cunoştinţele vaste ale profesorului dar şi despre, mai valoros poate, abilităţile acestuia de a le pune în practică - atât în sala de curs cât şi în excursii pe care le organiza alături de masteranzii domniei sale. Şi, întrucât nu-mi fu dat să aud şi lucruri potrivnice, eu m-am declarat pe de-a-ntregul interesat de ceea ce poartă semnătura Gheorghe Macarie. De altfel, mascând această bucurie, ceva mai „tehnic” şi mai rece, am încredinţat paginilor Ateneului o recenzie la primul volum al cărţii despre baroc.

Iată însă că sfârşitul lui 2008 vine cu multe surprize. Într-o ordine mai mult sau mai puţin ancorată în ecuaţii personale, voi avea cel puţin trei cărţi pe care le-am aşteptat: o antologie Ovidiu Genaru (deşi încă neapărută), Marea istorie critică a lui Manolescu (vă rog să îmi permiteţi un asemenea supratitlu) şi continuarea firească a celor iniţiate de Gheorghe Macarie. Şi asta deoarece cu puţin timp în urmă a apărut, de această dată la Tehnopress, Iaşi, lucrarea aceluiaşi Gheorghe Macarie „Trăire şi reprezentare. Barocul în artele vizuale ale Moldovei secolului al XVII-lea”. Având dimensiuni impresionante, nefiind o simplă continuare a primei părţi ci pur şi simplu constituind rescrierea întregului volum de informaţii, cartea se autorecomandă ca fiind cea mai fericită lucrare dedicată barocului de factură răsăriteană în timpul domniei lui Vasile Lupu. Teza ce se vrea a fi demonstrată este aceea a unui baroc moldovenesc autentic, în ciuda unor influenţe puternice, evidente, ce s-au manifestat atât dinspre partea occidentală, cât şi dinspre teritoriile estice. În centrul tuturor se află figura atotstăpânitoare a lui Vasile Lupu, cel care este considerat pe bună dreptate un conducător ce a înţeles forţa artelor şi necesitatea schimbării unor mentalităţi dar care, pe de altă parte, s-a dovedit a fi un nefericit strateg militar. Din pricina acestui neajuns, barocul ce s-a cristalizat în această perioadă şi-a găsit şi propria „decadenţă”, nemaifiind susţinut cu un succes asemănător şi de cei ce au urmat lui Vasile Lupu. Treptat, Ţara Românească va fi cea care va continua să împrumute iar mai apoi să topească pentru a construi în mod propriu lucruri ce ţin de o materialitate a barocului.

Demnă de toată încrederea, oferind informaţia aproape în manieră exhaustivă, dar evitând manierismul, cartea se bucură şi de girul academicianului Răzvan Theodorescu: „Am avut bucuria să constat că aceste preocupări pentru cunoaşterea unui baroc «protonaţional» - cum este el denumit în istoriografie – în mod special în ceea a speciei sale moldave, sunt luminos întreţinute, în ultima vreme, de cărturarul ieşean Gheorghe Macarie. Aş adăuga că judecata mea pozitivă asupra-i s-a cristalizat mai ales când i-am cunoscut exemplara analiză pe care a făcut-o acelei paradigme a barocului din epoca vasiliana care este biserica fostei mânăstiri Trei Ierarhi din capitala Moldovei”.

Salutul lui Răzvan Theodorescu vizează atât pasiunea demonstrată de cărturar de-a lungul unei perioade considerabile de timp, cât şi ştiinţa aşezării în context a aspectelor descoperite.

Revenind propriu-zis la cuprinsul cărţii, în ciuda subiectului ales, observăm că structura este una simplă, determinată de logica unui discurs de tip argumentativ. Astfel, pentru a-şi pre-motiva cititorul, Gheorghe Macarie găseşte necesar, deloc deplasat, să stabilească „Preliminariile la baroc”. Această primă parte este urmată imediat de „Un posibil baroc românesc al artelor vizuale”. Aici, datorită multiplelor exemple, cât şi modului calculat de a le utiliza, i-aş reproşa autorului cuvântul „posibil”. Aşa cum am lăsat să se înţeleagă, unghiul din care este privită epoca lui Vasile Lupu conţine suficiente motive de a reitera certitudinea unui mod de a crea diferit, într-un spirit ce combină în spiritul baroc elemente autohtonizate. Apoi, pe rând, întră în scenă „Arhitectura”, „Sculptura decorativă în piatră”, „Simboluri şi numere”, „Pictura”, „Grafica de carte”, „Orfevrăria”, „Broderia religioasă”. În faţa concluziilor este aşezat capitolul ce stabileşte cu acurateţe asemănări, posibilităţi de diferenţiere dar şi puncte de tangenţă între Orient şi Occident. Cartea este întregită şi printr-o bibliografie ce poate oricând să reconstituie punct de plecare pentru domeniul barocului, de ilustraţii aferente fiecărei modalităţi de a crea, cât şi de concluzii redactate atât în engleză, cât şi franceză.

Capitolul „Un posibil baroc românesc al artelor vizuale” este cel care practic deschide orizonturile cercetării. Jalonând printre prejudecăţile formelor consacrate pe plan european, depăşind clişee manieriste, Gheorghe Macarie se îndreaptă către delimitarea unui autentic baroc românesc, având drept exemple Trei Ierarhi şi Golia. În fapt, prima perioadă a barocului românesc ar fi desemnată de începutul domniei lui Ieremia Movilă (1595). De altfel, „Trei Ierarhi este o prima capodoperă integrală a barocului românesc, înţelegând prin această nu arhitectura edificiului, îndatorată configuraţiei autohtone tradiţionale, cât decorul exterior şi interior al acesteia, sculptura decorativă exterioară şi interioară în piatră şi marmoră, sculptura în lemn a mobilierului, măiestria aparte a broderiilor şi orfevrăriei religioase”. În subcapitolul „Materie şi spirit” e foarte bine prinsă modalitatea artelor de a tranzita dinspre clasic ca marcă a domnului Ştefan către Golia lui Vasile Lupu. Apoi sunt inventariate cu acribie sursele unor materiale dintre cele mai fine, ce se găseau ori la un capăt, ori la altul al lumii. Astfel, India, Polonia, Turcia, Germania, părţi ale actualului teritoriu ucrainean ori Rusia, ţinuturi caucaziene, Armenia, toate sunt deopotrivă posibile puncte de plecare pentru artificialitatea unei lumi eclatante.

Mai multe aspecte se întâlnesc în armonii uşor bizare: tactilul, dimensiunea, decorul cu ale sale ornamente, fastul sunt ingredientele unui spectacol grandios ce neapărat trebuie să producă uimire (meraviglia). Unul dintre meritele de necontestat este pentru autor acela de a fi surprins importanţa mişcării în cadrul mai multor arte. Revenind la arhitectură, se constată că Vasile Lupu continuă în bisericile mai modeste linia enunţată de Miron Vodă Barnovschi. O certitudine este aceea că nu orice biserică ctitorită în timpul lui Vasile Lupu este o Golia dar împreună vor propune o serie de trăsături comune. Cele mai importante aspecte se leagă de planimetria edificiilor ecleziastice, mai ales de o unificare vădită a spaţiului liturgic prin eliminarea peretelui dintre naos şi pronaos. Un alt element de o importanţă aparte este fortificarea acestor edificii. Capitolul fascinant este cel dedicat sculpturii decorative în piatră. O întreagă semiotică a dantelăriei este rostuită în terminologie de specialitate dar prezentată cu răbdarea unui profesor ce îşi cunoaşte misia. Dacă capitolul dedicat picturii este uşor evaziv, nu din pricina autorului ci a restaurărilor neprofesionist întreprinse, totuşi sunt teoretizate mutaţii interesante care includ descoperirea omului, în sensul în care acesta iese din categorialul hărăzit de vehea pictură bizantină, căpătând astfel corp, implicit o valoare proprie (a se vedea măcar portretul votiv a zugravului Iosif Pospeev). Deşi mai scurte, excelente capitolele despre grafica de carte (cu accente pe munca lui Varlaam), despre orfevrărie (figura principală – cădelniţa cu turn gotic) ori despre broderia religioasă, acolo unde, „din simbolic – monumentală, prin viziunea subiectelor şi personajelor divine, broderia devine fastuos -decorativă; fiorului sacru i se vor substitui, prioritar, rezonanţele laice”. O carte ce ne vorbeşte despre o capitală complexă cu un imaginar aparte. O capitală a artelor.

Marius Manta

...

Miercuri, Noiembrie 19, 2008, 02:23 AM 

Nicolae Motoc – “Ochiul lui Orfeu”
     media: 0.00 din 0 voturi

Nicolae Motoc – “Ochiul lui Orfeu”

Iată-mă într-o ipostază nu tocmai convenabilă ! Nefiind îndrăgostit de poezia lui Nicolae Motoc, înţeleg totuşi să scriu despre aceasta, scoţând (după pricepere) în evidenţă acele exotisme ce fac legea unui spaţiu straniu pentru poezia noastră. Ce-i drept, incontestabil este faptul că poetul în cauză propune un lirism de o factură aparte. Dacă acceptăm faptul că versul poate retuşa o lume în gând imaginată, atunci tot ceea ce se “întâmplă” în poezia lui Nicolae Motoc este subsumat spaţiului marin. Din punct de vedere semantic, cuvintele nu te lasă să păşeşti dincolo de intenţiile poetului. Şi poate că acesta e şi cel mai important merit al celui despre care vorbim. Poezia e semn al fortificării propriului spirit. În măsura în care alegi să intri în această lume, te vei descoperi într-un spaţiu de sorginte inchizitorială.

Primelor aspecte pe care le-am înfăţişat le corespunde volumul apărut în anul 2006 la Ex Ponto, intitulat “ochiul lui orfeu”. Pe coperta a patra, Alex Ştefănescu mărturiseşte la rându-i că „În creaţia lui Nicolae Motoc se remarcă o sistematică şi ingenioasă asimilare a elementelor decorului marin în recuzită lirică. Nu e vorba de simplul decorativism, ci de configurarea unui nou spaţiu poetic, insolit în poezia românească”. E drept, la nivel lexical sunt multe cuvinte, sintagme, structuri, neutilizate de vreun alt poet. Ele au fost lăsate în afara înţelesurilor poetice deoarece abrutizează contextual. Dacă aceste „bijuterii exotice”, cum le numea Alex. Ştefănescu, au rolul de a da măsura corectă pentru un alt tip de poezie, atunci Nicolae Motoc va fi fără doar şi poate în câţiva ani un nume cu mult mai căutat. Desigur, mi s-ar putea reproşa tocmai această lipsă de curaj, de a valida sau a invalida discursul domniei sale. Extrem de interesant este faptul că poezia nu este una artificioasă în sensul peiorativ al cuvântului. Poetul reuşeşte poate ceea ce este mai greu. Deşi plecând dinspre o „poezie de stare”, versul are rapiditatea de a-şi găsi cu justeţe şi promptitudine maximă stadii labirintice. E o poezie care vine dinspre elementele arhaicului şi care poposeşte doar o secundă pe timpanul unei lumi ce s-a dezvăţat să imite fericirea. „ochiul lui Orfeu” surprinde în infinitezimal toate discrepanţele unui univers ce nu se înţelege. Deşi poate pot părea plictisitor ori vag redundant, să ne reamintim că fiul regelui trac, originar din regiunea munţilor Rodopi, a fost asemenea lui Tamiras şi Heracles instruit de fratele său Linos în arta cântului, dobândind în ea o inegalabilă măiestrie. Muzica lui fermeca orice fiinţă, chiar şi stâncile fiind clintite din loc de cântul lui. Nu este deci de mirare că Orfeu e de mare ajutor argonauţilor, la a căror expediţie participă, domolind marea furtunoasă datorită puterii de a stăpâni prin arta lui elementele naturii. În versiunile mai vechi, Orfeu este recrutat de argonauţi pentru a acoperi ademenirile sirenelor cu propriul său cânt. După despărţirea de “ortacii” lui Iason, cântăreţul s-a îndrăgostit de nimfa Euridice, dar fericirea sa alături de aceasta e de scurtă durată. Ea moare din pricina unui şarpe veninos. Orfeu o plânge îndelung şi, nesuportând despărţirea, coboară în infern să o caute. Cântând, reuşi să înmărmurească întregul Tartar şi să-l înduplece chiar pe zeul Hades să-i dea iubita înapoi. Totuşi, din pricina destinului potrivnic, Orfeu va fi nevoit să accepte dispariţia fiinţei iubite. Singur şi îndurerat pentru tot restul vieţii, Orfeu îşi găseşte pe meleagurile natale sfârşitul, fiind sfâşiat în bucăţi de menade, preotesele trace ale lui Dionis. Aceasta e povestea. Toate acestea sunt de fapt o frântură de mit.

Meritul lui Nicolae Motoc este acela al reconvertirii înţelesurilor mitice. Dincolo de simboluri se află cotidianul. Pentru o clipă, în cadrul acestuia, oarecum cu un ton sapienţial, poetul reuşeşte delimitări poetice de mare expresivitate: am putea intitula câteva din poemele sale “despre ură”, “despre echilibru”, “despre memorie”, etc. Toate acestea sunt percuţia unei priviri care stă în pragul de a… Mereu, actul contemplativ ia naştere pe faleză: “Ca orice reper esenţial dinaintea Ta faleza e fatalitatea / Care seduce şi refuză să fie sedusă Oglindă a eşecului / În spaţiul duratei”. Faleza e punctul ce declanşează un exerciţiu de o mnemotehnică suprarealistă. Ea figurează ca însăşi antiteza fiinţei: e până la urmă elementul ce împarte lumea. Admirabile sunt versurile din „cioburi dintr-o crestomaţie a falezei”, acolo unde avem definită iubirea ca ezitare. Desigur, sunt şi idei ori motive poetice des întâlnite: lumea ca vis ori ca memorie („privind prin insecta unui detaliu”), viaţa e fum („către o ignobilă religie a dorinţei”), etc. Eul liric îşi păstrează chipul străveziu, mitologic dar coboară pentru un „semiton” în banal. Aici, găseşte sentimente normale pe care le contrapunctează printr-un surprinzător textualism („Aici se adună din oglinzile urbei şi se rotesc / Fantasmele adolescentelor nebune de iubire / Iar cui le-ntâlneşte noaptea şi-i dau târcoale / Goale cu lentori de fum îi zic să îşi caute alt / Drum departe de orice ciutană care umblă / C-un lacăt şi-o cheie de aur agăţate de buric // Oraşul trăieşte în extaz un şir de echivalenţe provizorii...” („bucuria nu se poate agonisi”). Personal, am reţinut câteva din ipostazele surprinzătoare pe care mizează Nicolae Motoc. Poate că volumul ar trebui citit, de ce nu, începând cu „a sări peste dualitatea cuvintelor”. Aici, „Eşecul este fireşte superior unui paradox în care visezi / Să îţi acorzi fără să ştii în ce scop o mai mare libertate / Agonisind linişte cu linişte – oricât de măruntă – ca-n final / Să ajungi victima fără libertate a unei nelinişti şi mai mari”.

Marius Manta

...



Cautare


Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Ultimele insemnari

Linkuri

Arhiva

powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare