Marti, Ianuarie 13, 2009, 03:20 AM 

Eugen Uricaru - Cât ar cântări un înger
     media: 0.00 din 0 voturi

Cât ar cântări un înger

La sfârşitul anului 2008, lista de lecturi mi-a fost completată de un al doilea volum Eugen Uricaru care, din câte lasă să se înţeleagă site-ul Editurii Cartea Românească, ne va bucura şi cu alte apariţii ce vor continua, măcar la fel de fericit, mica „istorie a regăsirii”, atât ca neam, cât şi ca individ. Dacă nu cu mult timp în urmă apreciam într-o cronică romanul „Supunerea”, cât şi revenirea firească a autorului mai sus menţionat în rândurile marilor romancieri ce nu şi-au depus încă armele, ei bine, de această dată, romanul ce continuă firul epic din „Supunerea” naşte mai multe întrebări. Marele plus al volumului despre care încercăm să vorbim acum - “Cât ar cântări un înger” – este acela că pare, prin construcţie ori prin metaforele ce se întrevăd, să îşi lase în spate autorul, în sensul că acesta, printr-o ştiinţă fascinantă de a-şi provoca ideile, dispare aproape misterios din triada autor – personaj – cititor. Prin urmare, învăluit de mister, păşind prin fante de lumină, însuşi textul se reinventează ciudat, apelând la o magie cu totul specială. Sub lupă, tehnicile se pot inventaria, însă singura metodă reală de a nu suprima mesajul este aceea de a-l recompune într-un tot unitar. Textele romanelor formează cronica tăcută a unui destin potrivnic, e cronica unei fatalităţi ce şi-a întins aripile asupra Europei de Est pentru o perioadă destul de lungă. Dacă în „Supunerea” vedeam o aşezare orientată spre rigorile clasicismului, de această dată „inventarierea formelor Logosului” se întâmplă sub semnul metaforei totale. Eugen Uricaru se dovedeşte a fi un maestru în ceea ce priveşte uşurinţa cu care jalonează printre cutele timpului. Tocmai de aceea, deşi legăturile temporale sunt mai greu de urmărit, misterul se amplifică datorită acestei reţele de verbe foarte bine alese, ce trimit fiecare întâmplare sau personaj înspre „zona de intenţie”. În „Supunerea” autorul prezenta diferite acţiuni / evenimente; de această dată, verbele sunt mai puţin dinamice iar substantivele se lasă încărcate de înţelesuri abstracte. Dubla metafora a întunericului vs. lumină propune o alegorie amplă a timpurilor decăzute. Intuiesc, poate fals, că un posibil al treilea volum ar putea să se oprească cu mai multă acuitate asupra sentimentelor actanţilor, nu după reţeta unui roman de psihanaliză ci, mai degrabă, înregistrând efectele groteşti ale regimelor totalitare.

Pe de altă parte, dacă în primul roman aveam de-a face cu o posibilă eroină, de această dată, regăsind aceleaşi personaje, atenţia nu se mai focalizează asupra acesteia, ci propune două figuri noi, ce nu fac parte din lumea obişnuită. Aflat în grija femeii, bătrânul Basarab Zapa are menirea de a-l proteja pe fiul acesteia, Cezar. Deşi îmi susţin afirmaţia din cronica anterioară conform căreia - „meritul lui Eugen Uricaru este acela de a nu aluneca în panta a ceea ce ar reprezenta normalul sau dimpotrivă, insolitul. Nu e un simplu «roman de existenţe». Personajele nu poartă de fapt vizibil stigmatul diferenţiator al răului iar ceea este bine are această calitate doar în virtutea uzanţei unei sintagme” – descoperim, atât în figura bătrânului cât şi în viziunile profetice ale copilului Cezar, şanse de a ocoli un destin potrivnic. De altfel, sunt singurii care „nu joacă” conform vremurilor.

Povestea e simplă dar spusă pe mai multe voci. Dacă vreţi, cu puţină îngăduinţă, putem considera că descoperim secvenţe ce fac trimitere la evenimentele primului volum. Din lipsă de spaţiu nu le voi numi dar maniera de a înfăţişa e benefică prin faptul că dialoghează peste timp ori spaţiu, ţintind exact către zona conotativului. Basarab Zapa se chinuie de-a lungul unor anchete stupide să moară liniştit, fără a mărturisi atrocităţile perioadei stalinist-comuniste. El este singurul care în trecut reuşise, prin intermediul unei expediţii în zona Nepalului să înveţe de la călugării locului cum „să se învăluie în întuneric”, ceea ce presupunea regândirea tuturor principiilor existenţiale. Era un misticism aparte, necunoscut europenilor. În timpul războiului mondial este trimis de către nemţi pentru încă o dată pentru a afla aceast teribil mister ce ar fi putut conduce către soluţionarea favorabilă şi rapidă a războiului. E interesant faptul că peste ani, anchetat de organele represive din ţară, lui Basarab Zapa i se cere să dezvăluie acelaşi secret. Fugind de întuneric, căutând lumina, bătrânul este realmente sprijinul tânărului Cezar – nimeni altul decât copilul născut şi nu făcut de către Petra Maier în lagărul Dalstroi 27. Dincolo de personajele deja amintite, sunt păstraţi din primul roman Teodor Grancea, figură emblematică pentru instituţia partidului comunist şi Neculai Crăciun, un ins dubios, care îi oferă sprijin lui Cezar şi mamei acestuia, aparent necondiţionat. Este unul dintre puţinii care ştie cum să îşi poarte masca răului. Menirea lui de a şterge trecutul din mintea oamenilor echivalează practic cu înrobirea acestora în „letargia sfârşitului continuu”. Ceea ce îl va speria către sfârşit este tocmai faptul că, la momentul oportun, conştientizează faptul că Basarab şi Cezar sunt cei de care ar trebui să îi fie cel mai frică. Din postura de torţionar, aflat faţă în faţă cu Basarab, Neculai Crăciun face greşeala impardonabilă de a-l întreba: „Ce-i între voi? Nu trebuia să le pronunţe numele: Petra Maier şi copilul Cezar. Ştia el prea bine despre cine este vorba. Poate Cezar i-a şi povestit despre apariţia lui în familie. Despre vizite, despre cadouri, despre faptul că maică-sa îl lăsa singur ca să meargă la restaurant cu el, străinul binefăcător. Sigur i-a povestit şi sigur l-a pus să-l pândească, să fie atent la ce spune şi la ce face. Moşulică era deşcă veche, avea ceva care-l făcea foarte sigur pe sine, poate un secret, sigur şi nepăsător. O clipă i-a trecut prin minte că secretul era chiar nepăsarea. Pusese o întrebare al cărei răspuns nu putea fi, în acea situaţie, decât unul singur. Singur şi simplu. Ar fi trebuit să răspundă «Nimic». Era ceva care venea de la sine. Altfel, ar fi trebuit să explice. Să explice ceea ce era de neexplicat nici pentru ei, nici pentru străini. – Viaţă. Împreună am rămas în viaţă. Ce altceva să fie ?

Cred în continuare că mesajul lui Eugen Uricaru nu rămâne doar la nivelul unei mărturisiri alegorice; el se înfiinţează ca un discurs alternativ, ca un modus vivendi cu izul unei normalităţi transmutabile. Posibila valorizare a Asemănării, semnalată în titlu prin aşezarea verbului la condiţional-optativ, naşte aproape matematic o cale între deziluzia cotidianului şi lumina înspre care tinde fiinţa. Prin urmare, şi acest al doilea volum poate fi considerat un exerciţiu de resacralizare a lumilor dintre noi.

Marius Manta

...

Miercuri, Ianuarie 7, 2009, 01:50 AM 

Andrei Makine - Fiica unui Erou al Uniunii Sovietice
     media: 0.00 din 0 voturi

Fiica unui Erou al Uniunii Sovietice

„E clar, până la apariţia «Testamentului francez», Andrei Makine nu a existat pentru publicul occidental. Abia odată cu apariţia romanului mai sus pomenit au început să curgă laudele cele înalte, premiile, şi «oficialităţile» cu aspect de podium. Desigur, la urma urmelor, nimic anormal într-o lume în care nu rezistă decât ceea ce stă sub ştiinţa marketingului. Medicis, Goncourt sunt premii importante, însă romane de substanţă erau cât pe ce să fie înghiţite de tăvălugul timpului în situaţia în care autorul nu s-ar fi gândit mai repede, ca într-un joc morbid, la un testament estetic-existenţial. Este punctul zero de la care pleacă constant resemantizările operelor întregi. Este acel nod care controlează întregul şirag de chei, atât de utile în decriptarea mesajelor. Gândesc «Testamenul francez» nu sub forma unui exerciţiu stilizat ci dimpotrivă drept un strigăt conceptual (deşi mi se va imputa sintagma !) de a evada din şirul prea cangrenat al scriitorilor contemporani, aserviţi politicilor culturale şi economice mondiale”.

Din câte îmi aduc aminte, cam aşa începea „Literaturbahnul” cu multe numere înainte. Îl descoperisem pe Makine mai mult dintr-o joacă dar, treptat, a început să-mi fie scriitorul cel mai apropiat din rândurile literaturii contemporane. Am convingerea că în ciuda unor teme prea de actualitate, prin fineţea şi modul neobişnuit de a înfăţişa dramele oamenilor, Makine va rămâne pentru vreme considerabilă în conştiinţa cititorilor ca un alt Dostoievski. Deşi am gândit-o imediat după primele două volume citite, nu am avut tăria de a pune tranşant în evidenţă o asemănare precum aceasta. Un exerciţiu ulterior probabil că şi-ar găsi răgazul de a scormoni prin hrubele textelor celor doi şi ar găsi acel suflu cu totul special ce deocamdată vă este propus doar la nivel intuitiv.

Şi cum descoperirea unui scriitor prodigios îşi are propria-i poveste, mă rezum doar la a-mi arăta nedumerirea în faţa faptului că cel din ultim volum citit este şi primul scris de către autor. Acum mi-am putut da seama cu adevărat de forţa prozei acestui rus convertit în spaţiul public şi reconvertit la nivelul celor mai intime gânduri.

„Fiica unui Erou al Uniunii Sovietice” e romanul ce mărturiseşte cu durere tăvălugul nefast al istoriei, o încercare disperată de reumanizare a unor locuitori ce şi-au pierdut pentru totdeauna capacitatea de a răspunde firesc provocărilor aduse de evenimentele celui de-al doilea război, apoi de „zilele lui Stalin” şi de comunismul sovietic. Harta unei societăţi deviante nivelează „diferenţele specifice” în timp ce harta fiecărui suflet ni se arată din ce în ce mai vag conturată. Într-o lume a fatalităţii în care speranţa însăşi e damnată în chipul cel mai grotesc, personajele cheie amintesc de Kafka. Ele mărşăluiesc către nicăieri având conştiinţa că nimic nu mai serveşte la nimic dar lăsându-se paradoxal surprinse în scenele minore ale unei vieţi trucate.

Andrei Makine îşi începe acest livresc rechizitoriu lăsând impresia că el însuşi iese din carte. Din acest punct de vedere, oferta autorului – personaj nu este legată de tehnici literare complicate. Saltul în timp, scurte replici, un amestec al destăinuirilor cu imagini de o frumuseţe stranie, imagini ce transmit simplu datele crudei realităţi, compun toate un arsenal de un lirism aparte. La urma urmelor, ca în fiecare volum, povestea este simplă: protagonistul, Ivan, aflat rănit în apropierea Stalingradului este miraculos şi in extremis salvat de asistenta Tatiana, alături de care îşi va petrece restul vieţii. Ivan va obţine în urma episodului consumat lângă Stalingrad cea mai înaltă distincţie militară. Recunoaşterea statutului acestuia are loc după încheierea războiului mai mult de formă. Medalia nu îi poate aduce decât beneficii iluzorii care în mod cert deservesc ideologia momentului şi nici pe departe caracterul înalt al oamenilor. Exemplele oferite de Andrei Makine sunt elocvente, cunoscute de atlfel în rândul ţărilor din Blocul de Est: veteranii îşi pot procura bilete la spectacolele Teatrului Balşoi, au privilegiul de a nu sta la coadă pentru cele mai penibile obiecte, etc. Ce li se cere în schimb ? Nimic mai mult decât propriul trecut; prin urmare, propriile suflete. Societatea nu are mecanisme redutabile de a reacţiona în faţa unor asemenea terifiante încercări, drept pentru care oamenii se lasă înghiţiţi, cu o ultimă speranţă de a mai salva ceva prin... iar aici începe adevărata tragedie a lui Ivan: rămas între timp văduv, mândru de faptul că în ciuda tuturor obstacolelor reuşeşte să îşi vadă propria fată ocupând un loc în înalta societate extrem de invidiat, cu un trai cu mult peste media oamenilor obişnuiţi, personajul construit de Makine va suferi o ultimă şi definitivă înfrângere. În acest pariu existenţial cu monstruozitatea unei lumi delirante, el ajunge printr-o banală întâmplare să afle ce se ascunde în spatele meseriei practicate de fiica sa. Şantajată cu mulţi ani înainte de KGB, aceasta nu are de ales şi acceptă să joace un rol dublu: sarcina ei este aceea de a întâmpina personalităţi din Occident pentru ca mai apoi să îşi ofere serviciile complete de ghid şi translator. Noaptea, precum într-o poveste citită invers, „prinţesa” îmbracă haina prostituatei pentru a intra, măcar pentru câteva clipe, în posesia documentelor deţinute de persoanele cu care intra în contact. Şi aceste pagini surprind deoarece naraţiunea e învăluită într-un lirism aparte. Olia, alături de prietenele ei, visează către eliberarea totală, mai precis calculează fără încetare orice artificiu care le-ar duce dincolo de Barieră. Ca şi în cazul lui Ivan ori a camarazilor acestuia, totul rămâne un vis imposibil de atins.

Finalul romanului este unul gradat, forţând până la ultima limită resorturile fiinţei. Pe punctul de a fi condamnat în urma unui gest gratuit pe care îl comisese într-un magazin al Federaţiei, Ivan este adus în sala de judecată doar pentru un banal spectacol, tribunalului comunicându-i-se că are de-a face cu un erou al Uniunii Sovietice şi, prin urmare, dictându-i-se să se poarte cu înţelegere. Realizând că totul este pierdut, bătrânul moare în urma unui stop cardiac; îi este încredinţat fiicei acestuia care, sub forma unui omagiu adus timpurilor de altădată, aranjează să îi transporte corpul în oraşul copilăriei, Borisov. Fatalmente, ca şi când niciun asemenea final nu ar fi fost de ajuns, nimeni în Borisov nu mai dorea să aibă de-a face cu trecutul, drept pentru care femeia se află în imposibilitatea de a-şi înmormânta tatăl. Soluţia vine tot din zona grotescului: Olia, deşi plină de remuşcări, este nevoită să vândă medalia la care tatăl său ţinea cel mai mult, promiţându-şi să revină şi să facă tot posibilul pentru a o recupera. Sunt acum potrivite alte câteva rânduri pe care le scriam în „Andrei Makine – Marcă înregistrată a literaturii ruse”: „Makine joacă rolul unui supranarator care are grijă de personajele sale. Le înţelege disperarea deşi lasă să se întrevadă şi ideea conform căreia el instituie voit secvenţialităţile unei memorii de care prea adesea s-a abuzat. De altfel, e şi cazul celorlate romane, Makine revine cu câteva teme – nucleu care îi populează spaţiile livreşti şi care nu lasă loc preţiozităţilor criticilor. Makine rămâne un păpuşar trist, cu o memorie ce îi joacă feste dintre cele mai nedorite. În final - atingerea unei colectivităţi ce şi-a pierdut cu totul cadenţa, respirând o anormalitate vicioasă”. Rândurile din finalul romanului mărturisesc toate acestea: „Doar râul Moscova era negru. Deasupra apei, din toate părţile, înălţându-se în văzduh sau rămânând nemişcat în aer, zburătăcea un văl alb. Dintr-odată, în profunzimea aceea înzăpezită şi îngheţată, tremură sunetul înfundat al clopotelor. Nu era orologiul Kremlinului, ci erau nişte sunete subţiri şi îndepărtate. Veneau din clopotniţa unei bisericuţe pierdute sub zăpada liniştită, undeva pe lângă Taganka. «Fiecare cu crucea lui...» îşi aminti Olia”.

Marius Manta

...



Cautare


Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Ultimele insemnari

Linkuri

Arhiva

powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare