Joi, Februarie 12, 2009, 04:28 PM 

Iris
     media: 5.00 din 1 vot

OMAGIU CRISTI MINCULESCU

Luni, Februarie 9, 2009, 08:40 PM 

Interviu cu Maria Raducanu
     media: 5.00 din 9 voturi

Jazz-ul… “O aventură fără capăt în numele Frumosului”

Aş începe micul excurs pe care vi l-am propus prin a vă invita să punctaţi câteva date / aspecte pe care le-aţi considera definitorii pentru o eventuală biografie subiectivă Maria Răducanu...

M-am născut în urmă cu aproape 42 de ani, la Huşi, în judeţul Vaslui... Apropo de vârstă, recent, un mare pianist american de muzică clasică îmi (re)confirma că artiştii nu au voie să-şi divulge vârsta, deoarece misterul întreţinut prin păstrarea discreţiei asupra vârstei face parte din strategiile de imagine... Eu sunt mândră de anii mei: timpul trece - mai ales de când cânt în mod asumat, constant – în favoarea mea. Progresez. Idealurile îmi rămân intacte în lumea aceasta care nu prea mai are idealuri.

Am cântat de foarte mică, la patru ani mergeam cu educatoarele de la gradiniţă în mici „turnee” prin celelalte grădiniţe din oraş. De la opt ani am început să fac vioară, cu tatăl meu, profesor de muzică. Îmi pare rău că am abandonat asta. Pe de altă parte, nimic nu sună mai minunat ca o voce umană... Mama mea cânta foarte frumos, şi-mi amintesc cu ochii umezi de lacrimi „concertele” de acasă, iarna, lângă sobă, la lumina lumânarii (erau cele 2 ore de „pană de curent” din anii '80), eu cu chitara şi vocea, tata cu vioara şi mama cu vocea, cântând romanţe...

Am studiat apoi filologia la Iaşi şi Bucureşti. Eram printre studenţii foarte talentaţi si rebeli, nu-mi plăcea să merg decât la cursurile anumitor profesori, la anumite specialităţi... Ca activitate (aparent) secundară şcolii, de la 12 până la 24 de ani am participat la tot felul de concursuri si festivaluri de muzică tânără şi jazz (îmi cîntam propriile compoziţii acompaniindu-mă singură la chitară). M-am oprit din cântat când a devenit prioritară câştigarea vieţii tinerei mele familii (fiica mea Ana mi-a făcut onoarea de a veni pe lume în 1992) – mari, imposibil de mari erau, şi astăzi sunt şi mai şi chiriile din Bucureşti... Consider providenţială hotărârea mea, la inceputul anului 2000, de a face din cântat o meserie. Ceea ce, pe undeva, însemna că recunoşteam în sfârşit muzica drept vocaţie şi decideam să o tratez ca atare. E mare lucru să nu te consideri de la început artist, să treci prin diverse etape, căutări, experienţe. Nimic nu mă întristează mai mult la un om decât certitudinile „pe tavă”. Cu atât mai trişti îmi par tinerii „artişti” de azi, pe modelul american, foarte siguri pe ei, cu convingeri bătrâneşti şi plicticos de fixe...

Mă aflu, aşadar, în al nouălea an de „carieră” muzicală. Am înregistrat în acest timp 9 albume (7 din ele ca protagonist principal şi 2 ca invitată). Cel puţin 3 dintre ele (n-o să spun care, las ascultătorul să se „prindă”) îmi plac cu adevărat, se apropie de ceea ce înţeleg a fi universul meu sonor si emoţional specific.

Fără a face recurs la trecut, ne aducem aminte totuşi că, în anii „de dinainte”, jazzul încă se mai strecura abil printre cenzurile la modă. Dacă ar fi să evaluaţi, ce aduce jazzul ca noutate pentru România în ultimii douăzeci de ani ?

Jazzul românesc din ultimii 20 de ani se caută pe sine (Slavă Domnului!). În primul rând, prin încercarea de a crea un învăţământ de specialitate. Până în 1989, toţi muzicienii de jazz români erau autodidacţi, descoperitori pe cont propriu ai alchimiei acestei muzici. Acum, se fac eforturi serioase pentru introducerea jazzului ca materie de studiu la liceele de muzică, iar la Academiile de Muzică din Bucureşti, Timişoara şi Iaşi, cel puţin cu numele, funcţionează Secţia de Jazz. Mi se pare extraordinar ! Pe de altă parte, am convingerea (pe care, din fericire o împartăşesc mulţi dintre truditorii genului) că jazzul în esenţă nu se dobândeşte o dată cu o diplomă de absolvire a unei şcoli, că la jazz, dacă ajungi, ajungi pentru că nu ai încotro. Nu există „fabrici” de artişti, cu atât mai puţin de muzicieni de jazz...

O noutate? Demersul muzicianului în a-şi găsi propria voce în această muzică de „import”, unde „idolii”, „modelele” pot rămâne cumva ca blocaje... Mă bucur atunci când nu mai ascult, pe o scenă românească, un bun imitator al lui John Coltrane, spre exemplu, ci un saxofonist care a reuşit să-şi găsească propria expresie...

Sunteţi deja, fără să exagerez, o personalitate în lumea iubitorilor de jazz ! Aţi concertat în locuri obişnuite dar şi uşor ciudate pentru melomanul clasic de la noi... Care vă sunt proiectele cele mai apropiate ?

Nu cred că sunt o personalitate á la lettre. Într-un fel, asta mă flatează, pentru că lumea contemporană pare hotărâtă să promoveze valori în care nu mă recunosc, care ţin mai degrabă de circotecă, decât de artă. Pe de altă parte, nefiind produsă şi mediatizată corespunzător, muzica mea rămâne accesibilă puţinor oameni, când de fapt ar putea bucura publicul larg, ar putea umple marile săli de spectacole... Din păcate, cei ce ţin frâiele show-biz-ului de la noi preferă să cheme la Sala Palatului , pe costuri exorbitante, cântăreţe occidentale de multe ori modeste artistic, dar cu imagine bombastică, în timp ce, poate la doi paşi distanţă, într-un club de jazz miniatural, publicul o poate asculta, aproape gratis, pe Maria Răducanu. Care chiar cântă! În fine, mă simt atât de - la început de drum- , am de gând să fac atât de multe în muzică, încât nimic nu mă descurajează. Ca să spun aşa, „nu mă pot ei ignora cât pot eu cânta.”

Şi pentru că activitatea unui muzician se concretizează până la urmă în apariţii discografice, spuneţi-ne câteva cuvinte în plus despre „Troika”.

„Troika” NU este un album de jazz, ci unul cu cântece ruseşti simple şi duioase. A apărut într-un moment în care strânsesem multă frustrare, în calitate de cântăreaţă, pentru că activam în contexte foarte nepotrivite, acompaniată de muzicieni - chipurile de jazz - care sfidau pur şi simplu rolul fundamental al vocii în cadrul formaţiei; acompaniau barbar, agresiv, neinspirat, împotriva bunului-gust elementar, şi vocea mea aproape nu se auzea, sau se auzea mai mult un strigăt de disperare. Ani de zile am cântat cu muzicieni români (de jazz) care nu s-au sinchisit deloc de vocea mea sau de ceea ce propuneam – iar rezultatele nu puteau fi, în astfel de condiţii, decât proaste. Muzică proastă, chinuită. Ajunsesem să mă intreb zilnic dacă nu cumva ar fi mai bine să mă las de cântat, eram convinsă că e rău din vina mea...

Şi deodată, un prieten, chitaristul clasic Maxim Belciug, îmi propune să cânt nişte melodioare simple, să mă audă lumea cântând cu adevărat. Aşa că „Troika” este primul album unde pot fi auzită cântând la propriu. Mă reprezintă un album ca „Troika” ? Da, în măsura în care, oricât de experimental aş ajunge să cânt, de intelectualist, de avangardist, simt mereu nevoia să mă întorc la melodie şi lirism pur. Oricât aş iubi aventura în care mă aruncă jazzul, sunt în primul rând cântăreaţă. Iar vocea este instrumentul cu cele mai mari posibilităţi, capabil de cele mai variate nuanţe. Belcanto-ul mi se pare uniformizant şi limitativ. Nici scat-ul american scolastic nu mă satisface. Iubesc cântul privighetorii, natural, care farmecă şi alină, şi în acelaşi timp incantaţia-improvizaţie în cel mai modern dintre sensuri. Idealul meu ar fi să le am pe toate acestea în cadrul unui proiect, al unui concert, al unui demers muzical.

Aţi avut aproape constant lângă dumneavoastră câţiva instrumentişti din noua generaţie... Poate, în tuşe groase, aveţi amabilitatea de a îi prezenta.

În tuşe foarte groase se poate? Încă nu pot pronunţa nici un nume de muzician român de jazz care să fi asumat cu toată seriozitatea şi competenţa şansa de a cânta împreună cu mine. Vorbesc despre şansă cu toată modestia, dar şi cu autocunoaşterea dobândită în câteva decenii în care muzica şi cântul mi-au fost felul de a respira. Mi s-a întâmplat în cel mai bun caz să fiu înglobată unor proiecte. Până când am decis să-mi construiesc propriile proiecte.

Şi totuşi: am colaborat bine cu Vlaicu Golcea (primul cu care am început să cânt folclor românesc în manieră jazzistică) şi Mircea Tiberian. Actualmente cânt cu contrabasistul Pedro Negrescu şi pianistul Sorin Terinte, în proiecte care ar putea prinde consistenţă, dacă ar fi mai multă implicare, studiu. E dureros să vezi cum entuziasmul creativ se diminuează în funcţie de onorarii sau perspective. Atunci cum rămâne cu nobilul ideal al Frumosului, în slujba căruia ne-am pus, chipurile, viaţa? Muzicienii cu care am colaborat minunat şi pe care îi am în continuare în vedere pentru proiectele importante sunt in Germania (contrabasiştii Chris Dahlgren şi Jan Roder, percuţionistul Michael Griener) şi Suedia (ghitaristul Krister Jonsson). Cu un pic de ajutor divin – şi un manager de proiect devotat muzicii noastre – multe turnee, filmări profesioniste, dvd-uri etc. - ne aşteaptă!

Întorcându-ne pentru încă o dată pe o axă a virtualităţii temporale, pe cine validează Maria Răducanu dintre John Coltrane, Keith Jarrett, Duke Ellington, Ella Fitzgerald, Jan Garbarek, Bessie Smith. I-am amestecat intenţionat !

Nu-mi place Ella Fitzgerald, iertată să fiu. Mă plictiseşte total. E mereu egală cu sine, fără suişuri şi coborâşuri, fără zbucium, aşa că nici mie nu mi-a trezit niciodată nici o emoţie. Este în schimb ideală ca studiu, la vocaliştii începători. După cum spuneam, înainte de a fi iubitoare de jazz, iubesc minunile pe care le face vocea umană, iar cântăreţele mele preferate nu sunt neapărat din jazz (excepţie fac Billie Holiday, Betty Carter şi Shirley Horn, şi îngerul Nat King Cole), ci majoritar din celelalte genuri – de la Amalia Rodrigues la Oum Kalzoum, trecând prin Dorin Liviu Zaharia şi Nusrat Fateh Ali Khan. Cu Coltrane şi Jarrett m-aţi lovit în inimă, sunt printre iubiţii mei. Îmi doresc ca la un moment dat să ajung să cânt compoziţiile lui Coltrane cu lirismul şi imaginaţia lui Jarrett... (Iar, nu mă omor după Garbarek, cam mult comerţ cu world-music.)

În ciuda faptului că nu ne aflăm la vreun talk – show televizat, îndrăznesc să vă întreb simplu, în numele iubitorilor muzicii dumneavoastră, ce cd-uri / proiecte vor urma ?

Fanii mei sunt rezistenţi. Nu-i sperie nici promiscuitatea cluburilor, nici sonorizările proaste, nici acompaniatorii mei – care pot fi uneori deosebit de neinspiraţi, sau pot presta contracost (şi atunci arta devine, dinspre ei, prostituţie). Pentru cei în căutare de muzică şi simţire aleasă care au apucat să mă vadă fie şi o singură dată într-un concert, nu mai e important că nu-mi văd numele pe afişe mari sau nu mă găsesc în talk-show-urile de succes. E important să vadă un afiş mic. Ei ştiu şi că nu se vor plictisi vreodată. Voi cânta tot mai mult şi mai bine, numai sănătate să-mi dea Dumnezeu. Voi înregistra albume, în fiecare an măcar unul – nu pentru că am un plan cantitativ, ci pentru că am atâtea de spus. Poate că muzica mea va fi mai mult jazz sau mai mult etno, habar nu am, ce promit este că va fi tot mai rotundă, niciodată imitativă. Şi că nu voi minţi niciodată artistic.

La final, ţinând să vă mulţumesc pentru amabilitate, ce i-a oferit jazzul Mariei Răducanu ?

Una dintre cele mai mari bucurii, de viaţă şi de artă. O aventură fără capăt în numele Frumosului. Şi eu vă mulţumesc pentru onoarea de a mă fi intervievat. Şi vă aştept la concertele mele. Dacă m-aţi fi întrebat ce-mi doresc cel mai mult, v-aş fi răspuns: să am parte de muzicienii pe care îi merit, şi de realizări pe măsura talentului !

interviu realitat de Marius Manta

...

Duminica, Februarie 8, 2009, 01:08 PM 

George Genoiu
     media: 0.00 din 0 voturi

George Genoiu – “Dinozaurul şi libelula”

Anul 2008 aduce o surpriză însemnată: din partea editurii ce poartă sigla Fundaţiei Rampa şi Ecranul, se conturează nu neapărat un succes legat de numărul mare de unităţi vândute, cât prin completarea în mod fericit a unei serii ce construieşte posibile grile pentru teatrologia românească. Sunt convins, nu sunt în posesia tuturor volumelor ce au făcut de-a lungul timpului obiect de interes pentru coordonatorii acestui proiect. Totuşi, şi din dorinţa de a fixa mai bine un ulterior material mai amplu, voi enumera partea cunoscută a acestei serii: „Viaţa secretă a dramei”, „Antioligarhice pentru vindecarea moravurilor”, „Psihodrame pentru vindecarea sufletului”, „Un monde captif / The dramas of decadence”, „Dinozaurul şi libelula” (toate avându-l ca autor pe George Genoiu), „Radu Beligan – un artist pentru eternitatea teatrului românesc”.

Dintre toate acestea, am ales să mă opresc asupra penultimului volum – „Dinozaurul şi libelula”. Având un format ce pare surprinzător, cartea propune o rememorare a textelor ce închid în propria desfăşurare domeniile de la Marvila şi Prigoria. Ironia, farsa, drama, re-teatralizarea unor motive de demult, constituie preocupările artistului ce pot fi resimţite încă din titluri. Astfel, parcurgem „Dinozaurul şi libelula” – o interfaţă ironică a dilogiei antilogarhice, „Mitică – prinţ de Prigoria” - pamflet antioligarhic, „Anturajul prinţului Mitică la domeniile Prigoria”. Aici, personajele aduc aminte într-un mod grotesc de cei doi clasici ai comediei noastre: în primul rând de Caragiale dar şi de Alecsandri. Lumea întoarsă a lui Genoiu este apanajul singurătăţii iar farsa se insinuează treptat, contrapunctând registrul sobru. Cam în aceeaşi cheie sunt scrise mai toate piesele maestrului Genoiu. Nu ai cum să treci nici peste „Celia şi Don sub arinii Sibiului cu silogismele amărăciunii rostite de Emil Cioran, scepticul mântuit”. Contextualizări surprinzătoare arată cultura temeinică pe care autorul şi-a însuşit-o. Din nou, în majoritatea pieselor, George Genoiu face trimiteri către spaţii livreşti pe care parcă le reinventează. Meritul de necontestat al textelor ce poartă semnătura Genoiu este acela că, neuitând tipologiile comediei clasice, dramaturgul păşeşte către „zone de experienţă” cu totul noi, fixate în contemporaneitatea imediată. Drept exemplu, avem de-a face cu un mai puţin uzitat concept al teatrului digital în „Cadavre tragice cu parfum de Elodia – aroma ispitei”. Apoi, „Clipele disperării”, „Revedere ciudată cu duhovnicul”, „Logodite cu tunetul”, „Trilogia intimită”, „Dansând cu destinul”, plus alte şapte piese de teatru scurt.

Cea de a doua parte cuprinde jurnalul subiectiv al lui George Genoiu, sub forma unei (pseudo)dovezi a senectuţii. Deşi titlul e dat mai mult în cheie parodică, asistăm la un jurnal ce te prinde tocmai prin ineditul lui. Concret, sunt alese cuvinte cheie ce sunt explicate prin fapte de viaţă, prin silogisme, prin simple constatări ori prin contextualizări neaşteptate: „Tăcerea – este o expunere mută dar mai expresivă decât vorbirea. Tăcerea activă a partenerului poate fi provocatoare. Actorii mari ştiu să asculte partenerii prin expresivitatea tăcerii”; „Teatrul este un mediu al sufletului – El mă ajută să-mi vindec durerile sufletului la domeniile Marvila, un tărâm al iluziei şi singurătăţii. Palmele asupra sufletului cad greu şi câteodată rămân în suflet definitiv”; „Teatrul – este un exerciţiu al memoriei în conexiuni. Memoria dramaturgului este distributivă, în funcţie de individualitatea personajului, ce se defineşte prin gestică şi limbaj. Memoria dramaturgului relevă evenimente şi tipologii în acţiune”. Şi pentru că aceste frânturi cu caracter confesiv se leagă direct de creaţie, ne reîntoarcem puţin la scurta piesă ce îl are protagonist pe Cioran, loc în care distingem maniera directă prin care George Genoiu îşi încredinţează gândurile cele mai ascunse propriilor personaje, alături de care meditează asupra posibilităţilor sau imposibilităţilor de comunicare: „Ce caracterizează un suflet, domnule Cioran ? / Sufletul unui individ este faptul că e împărţit între teamă şi speranţă. Deocamdată, noi, pământenii trăim faţă-n faţă cu utopiile incestuoase. N-am dreptate, domnule Don ? / De aceea am scris dramele decăderii de la domeniile de la Marvila şi Prigoria. Le-am născocit să pot supravieţui prin iluzii. Am fost nevoit să trăiesc în cercul magic al utopiilor incestuoase, într-o verandă verde sau la cantonul de vânătoare, într-o lume imaginară, să nu mai fiu în stare să disting iluzia de realitate”.

Am tot ales cuvinte, taxonomii, grile de lectură, pentru ca, până la urmă, să realizez că volumele deja menţionate sunt construite prin cuvinte simple, care merg direct către inima şi capacităţile de înţelegere ale cititorului. Toate volumele la început amintite nu pot fi decât semnalate iar termenul ales nu ar trebui să supere pe cel ce face obiectul discuţiei; pe de altă parte, e de înţeles că într-un spaţiu „cu limitări fizice” este aproape imposibil să întreprinzi o lectură critică aplicată, în condiţiile în care textele au intrat întrucâtva în fondul de text dramatic românesc. Succesele repurtate de George Genoiu în mai multe zone, prin mai multe piese, îl prezintă drept un autor complet ce s-a bucurat la timp de recunoaşterea contemporanilor. Ţinând cont de numeroasele prefeţe şi postfeţe, de cronicile şi recenziile ce i s-au dedicat de-a lungul timpului, de colaborările domniei sale cu mai multe teatre cât şi cu teatrul radiofonic, consider că autorul e un cunoscut, motiv pentru care nu voi insista nici pe date fixe ale biografiei sale, nici pe tuşe fine, critice ale operelor pe care le-a înfăptuit. Ţin, în final, să menţionez şi existenţa referinţelor critice bogate (sub forma „Addenda – privit de semeni la împlinirea vârstei de 75 de ani”), printre numele importante aflându-i pe Ioan Holban, Ion Cocora, Florin Faifer, Eugen Simion, George Bălăiţă.

Marius Manta

...

Duminica, Februarie 8, 2009, 12:44 AM 

Leo Butnaru - Nuanţând o posibilă enciclopedie a sufletului
     media: 0.00 din 0 voturi

Leo Butnaru - Nuanţând o posibilă enciclopedie a sufletului

În momentul când mi-am propus realizarea rubricii de faţă, Literaturbahn - nu am plecat neapărat de la un itinerariu bine stabilit. Nu am încercat nici pe departe să poposesc în apropierea a ceea ce este mai reprezentativ fiecărei literaturi contemporane ci, mai degrabă, respectând „plăcerea lecturii”, am îngăduit o pseudo-infuzie subiectivă a temelor ce au circumscris, cu timpul, interesul pentru mai multe forme de expresie. Când metodic decadent (ce paradox inoperant !...), când în ritm de jazz, preţios ori cu prea mult piper, când răvăşit de nebunia unei lumi ce nu se mai înţelege şi al cărei sfătuitor refuză să le arate calea celor îmbufnaţi, când invitaţi de onoare într-un Orient ale cărui tradiţii devin în prezent doar subiecte la o cafea, am dezvăluit, arareori fără intenţie, dezamăgiri ori dimpotrivă, plăceri nedisimulate. În ciuda tuturor, am descoperit că din fişa autorilor recenzaţi / prezentaţi lipseşte o apariţie reprezentativă pentru literatura română de peste Prut. Şi, tocmai pentru că suntem în preajma nefericitelor evenimente legate de Grigore Vieru, am decis că nu aş avea niciun motiv de a mai trece peste Moldova, drept pentru care m-am oprit asupra uneia dintre vocile cele mai autorizate dar şi mai preocupate de legăturile diverse ce se pot stabili între literatura română şi cea basarabeană.

Pentru cartea pe care o voi bifa (a mi se scuza alegerea nefericită a cuvântului !) de această dată este uşor să constituie, la prima vedere, o apariţie bizară. Dacă sunt unii ce l-au considerat – cu mai multă sau mai puţină dreptate – pe Leo Butnaru pe rând poet, eseist, preocupat de istoria criticii sau chiar de critica criticii, în ceea ce mă priveşte voi declara că l-am întâlnit pentru prima dată în paginile revistelor literare, acolo unde, continuu proba un spirit viu, mereu în alertă. Nu pot spune că m-a fascinat dar am dreptul de a mărturisi că de-a lungul acestui palier al activităţii sale, a produs nu de puţine ori ierarhizări pertinente ori a declanşat valuri polemice cu referire la actualitatea unora dintre cei ce au „luat faţa” ultimelor două decade. Mai sus, am amintit doar în treacăt de Grigore Vieru. Simpatizant declarat ori nedeclarat, anti- ori pro-, admitem cu toţii că opera acestuia a curs într-o singură direcţie: aceea a păstrării nealterate a unui spirit profund românesc. Ei bine, altfel, Leo Butnaru surprinde cu o carte a cărei importanţă deosebită se leagă mai ales de viitoare realizări. Aş numi-o, din acest punct de vedere, o carte experiment. O carte care încă se citeşte în atelierul imaginar Leo Butnaru. Având o structură tripartită, volumul adună inteligente reflecţii asupra (im)posibilităţilor de inventariere a caracteristicilor sufletului român în forma unei enciclopedii, având „în oglindă” două exemple de marcă ale literaturii universale: Viktor Erofeev şi Gombrowicz. Cea de a treia parte e legată de un „micro tablou biobibliografic”, sub formă de interviu (realizat de Silviu Băcăuanu-Neamţ !!!), în care Leo Butnaru răspunde întrebărilor clar, fără nuanţele din capitolele precedente. Unitatea volumului, deşi nejustificată la nivelul unei dinamici intrinseci, răspunde în faţa marii teme pe care şi-o asumă, deşi acest lucru se întâmplă voit într-un registru uşor parodic.

Iar dacă nu am fost extrem de clar, „Românii, Enciclopedia sufletului rus & Gombrowicz”, la Editura Timpul, Iaşi, 2008, încearcă să întrevadă câteva din motivele pentru care intelectualii români par a nu fi interesaţi de realizarea unei enciclopedii a sufletului român. Motivele descoperite sunt din cele mai diverse dar peste toate, se pare că tronează „sperietura din faţa oglinzii”, acolo unde orice ins „ce se respectă şi îşi respectă ţara” (asta fiind datoria cea mai de preţ) nu are voie să puncteze şi aspectele negative ale poporului său. Astfel, un Patapievici ori un Drăghicescu nu vor fi foarte uşor trecuţi în paginile manualelor. Aici, unde românul / basarabeanul este cu mult mai îngăduitor decât rusul ori polonezul – exemplele luate fiind cele ale lui Erofeev, Gombrowicz, nu rămâne peste timp decât forma nivelată, în faţă netrecând nicicum conştiinţa individului.

Cartea reclamă o reţetă de graniţă, undeva mai degrabă între eseu şi memorii. În timp ce eseului îi lipseşte poate o mai coerent construită parte argumentativă, memoriile se deplasează dinspre realitatea concretă către selecţia pricepută a unor aspecte ce îi facilitează autorului organizarea discursului. De multe ori, forma diaristică propune metafora. Am reţinut din paginilie lui Erofeev scena meciului de fotbal, acolo unde „în joc” sunt implicaţi mai mulţi preşedinţi. Dintre aceştia, peste timp, „Putin este ţarul visului rusesc. Aceasta e cauza principală a visului său. El există în subconştientul ruşilor. Fiecăruia dânsul îi promite de ce are acesta stringentă nevoie”. Şi cât de bine şade „icoana” Putin peste un popor ce vede în ideea de stat chipul infernului: „Nicăieri în altă parte, decât în iad, existenţa socială nu determină atât de pregnant conştiinţa. Dar, totuşi, în cercurile culturale ale Europei devine senzaţională tradiţia rusească de a-şi recepta propriul stat drept iad” (cuvintele aparţin polonezului Adam Pomorski). Iar pentru că sufletul rusului şi chiar (mai rar) al basarabeanului sondează zonele subconştientului, de unde se întoarce adesea cu frustrările întregii colectivităţi, sudalma, dacă preferaţi înjurătura, are sens existenţial: „Iar de cum venea vorba de închiderea bisericii, negurenienii se puneau vârtos pe blestem şi sudalme. Utilizând deja şi înjurăturile – multe, stufoase – însuşite odată cu venirea «fratelui mai mare». Prolifică, imprevizibilă, buruienoasă, scabroasă, proteică, precum râma care, odată înjumătăţită, se transformă deja în... două râme (!), înjurătura rusească ajungea să se simtă la ea acasă în gura păcătoasă a basarabeanului nu prea mers la biserică”. Mai mult sau mai puţin corect, este demn de interes capitolul dedicat absenţei enciclopediei sufletului românesc care începe cu un fragment dintr-un eseu al lui Oleg Garaz: „...la români individul nu poate avea ceva asemănător cu un suflet, deoarece acesta este proprietatea exclusivă a unei entităţi aglutinate care poartă denumirea de Neam. Deci, aparţinând unui Neam, românii, toţi grămadă, se înrudesc între ei şi, în final, sfârşesc prin a fi, cum se spune în Basarabia, neamuri. Undeva între individualismul occidental şi sobornicia ruşilor. Nici egoişti, nici comunişti, nici frumoşi, nici deştepţi, ci pur şi simplu români”. Unde se va ajunge cu demonstraţia ? Îmi permit luxul de a vă lăsa să căutaţi singuri răspunsul, cu speranţa nedisimulată că în cadrul ecuaţiei veţi găsi şi alţi factori... Plecând de la cele asumate prin lectură ori prin fapte de viaţă, Leo Butnaru stabileşte câteva trăsături distinctive între ruşi / modoveni / români. Dacă ruşii vor merge către extremele ideii, românii abia încearcă să apuce o frântură... Ruşii sunt dramatici, înverşunaţi, pentru ei neexistând jumătăţile de măsură... Să ne aducem aminte de ceea ce scria Erofeev: „De regulă, ruşii sunt inestetici. Murdari. Cu pete”; „Anecdota e unica formă de cunoaştere a ruşilor”; „Purtătorul de dumnezeu (bogonoseţ) e un fel de animal, cum ar fi porcul”. Ei bine, dacă înţelegem corect, lipsa unei enciclopedii se datorează şi faptului că nu am ştiut cum să gestionăm maniere de raportare asupra neamului precum cele ale scriitorului rus. Personal, trecând pentru scurt moment în tabăra celor pe care Leo Butnaru îi blamează, mă declar neinteresat de extremismele unei asemenea enciclopedii”.

Mult mai aşezată este partea dedicată lui Gombrowicz, scriitorul polonez propunând o formulă diaristică asemănătoare cu cea a lui Leo Butnaru: „...omul, autorul, scriitorul de jurnal este curios, înainte de toate, faţă de sine însuşi şi, iată, purcede a-şi identifica propria persoană / personalitate. Scrisul diaristic parcă ţi-ar arăta, parţial, la ce te poţi aştepta de la tine însuţi şi, de asemenea în parte, îţi sugerează ce (mai) aşteaptă (el, scrisul, jurnalul) de la tine. El, scrisul de jurnal, ca ocupaţie mai specială a sinelui mărturisitor şi, concomitent, ca – dez-ocupaţie a acestui sine...” Mai departe sunt întru totul de acord, vizavi de rândurile dedicate „hiperpatrioţilor”.

Volumul nu trebuie citit ca pe o reţetă. Nici nu cred că aceasta a fost intenţia autorului ! Dar, prin originalitate, prin lecturile suprapuse, datorită perspectivei tranşante de a înregistra realităţi, fie ele şi subiective, cartea are statut de obligativitate.

Marius Manta

...



Cautare


Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Ultimele insemnari

Linkuri

Arhiva

powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare