Miercuri, Martie 11, 2009, 05:31 AM 

William Trevor Falsele delicii victoriene
     media: 0.00 din 0 voturi

Falsele delicii victoriene

„Rătăceşte prin oraş. După 31 de ani, este o străină şi oraşul s-a schimbat, aşa a avertizat-o soţul ei. E mai animat, sunt mai multe maşini, oamenii sunt mai grăbiţi. Mărfurile din vitrine par mai interesante, brânzeturi şi vinuri franţuzeşti pe care nu le vedeai niciodată pe vremuri, noi soiuri de dulciuri. Reclamele sunt diferite, bătrânul Electric a dispărut”.

Iată un pasaj din „Citindu-l pe Turgheniev”, de William Trevor. Un scurt fragment ce îşi adânceşte înţelesurile, în măsura în care, în plin secol al „zavistiilor intelectuale” ori al lunilor amare, se mai poate găsi şi răgazul de a citi ca atunci. Doar aşa, fiecare cuvânt capătă un înţeles aparte şi se leagă indestructibil, pentru a contura o atmosferă pe care cei apropiaţi literaturii de limbă engleză au mai întâlnit-o, fie pe alocuri la James Joyce, fie la Bronte, Hardy ori Austen. Deşi aparţinând unor segmente diferite în istoria literaturii universale, numele pronunţate până acum surprind tarele unui conservatorism uşor atipic, conştient de propria-i fragilitate. Cu riscul de a fi mai puţin agreat de lectorii docenţi ce şi-au aşezat pentru totdeauna cărţile în rafturi strict etichetate, îmi permit a vă face cunoştinţă (desigur, de este cazul !) cu William Trevor, unul dintre scriitorii care, sub forma unui donquijotism moderat, aduce laolaltă elemente specifice atât registrului clasic, cât şi celui romantic ori realist. La urma urmelor, aproape că nici nu contează în ce perioadă se desfăşoară acţiunea romanului de faţă. „Povestea” înfăţişată ne e livrată doar aparent sub forma unui produs mult prea cunoscut. William Trevor reuşeşte oarecum miraculos să se înscrie în linia literaturii victoriene dar, în acelaşi timp, modalităţile de a construi discursul cunosc ridurile literaturii contemporane. În fapt, deloc postmodern, asistăm la rescrierea unei perioade a însăşi literaturii engleze.

Aproape cu fiecare pagină asistăm la un joc complex, la o acţiune unde participă „doar cel ce este în stare să recunoască cuvintele”. Deşi sună grotesc - scris înaintea imbecilelor showuri de televiziune de-a lungul cărora ne sunt testate cunoştinţele de cultură generală, William Trevor propune reverenţios un mock at. Ţinta ? Pe de o parte, venerabila societate engleză; pe de alta, cititorul căznit de propriile lecturi. Bucuria acestuia din momentul în care stabileşte filiaţii, descoperă sensuri până atunci ascunse, pentru ca totul să reintre mai apoi în tiparele unui comun cu mult înainte definit. Falsa eroină a romanului nici nu îşi depăşeşte limita, nici nu spune vreo poveste nouă. În chip sisific, nu va îndrăzni decât să viseze la o lume care să „transgreseze” realitatea, trăgându-se în acest chip încă o tuşă peste linii deja existente. Programatic – iată un semn distinct al corporalităţii ideilor ! – se refugiază într-o lume către care ceilalţi nu găsesc niciun drum. Mary Louise îşi descoperă „avatarurile” odată cu neputinţa celorlalţi de a-i pătrunde tainele sufletului.

Revenind către o probabilă desfăşurare a evenimentelor, romanul aduce în prim plan mariajul nefericit al unui cuplu. Mary Louise Dallon este o fată ce nu ar fi putut emite mari pretenţii. De altfel, căsătoria cu Elmer Quarry promitea pentru statutul social – financiar al fetei o mică schimbare în bine. Diferenţa de vârsta dintre cei doi ori felul inert al bărbatului puteau fi considerate drept simple oprelişti peste care s-ar fi putut trece fără mult efort. Deopotrivă, într-o autoamăgire mutilantă, trecând peste stângăcii impardonabile, ajung să se căsătorească. Luna de miere nu e altceva decât un fiasco, punct de plecare pentru suita de convenienţe ce va urma. Acum şi aici, cei doi par a se despărţi pentru totdeauna. Elmer Quarry începe să fie interesat de soiurile diferitelor băuturi pentru ca, mult mai norocoasa Mary să îşi regăsească iubirea din tinereţe. Oscilând între lipsa unei poziţii în casa / magazinul Quarry şi pasiunea pentru vărul ei, Mary devine captiva unei iluzii. Memoria involuntară circulă dinspre trecut către prezent şi îi întâlneşte voinţa doar în momentele când personajul este capabil să evadeze din existenţa monotonă. La urma urmelor, când nici un an nu se împlinise de la căsătoria celor doi, Mary Louise se trezeşte „în semiîntunericul dinaintea zorilor cu lacrimi pe obraz. Nu visase nimic; fără niciun motiv anume, lacrimile au continuat să curgă, fără zgomot, fără suspine. Ceea ce-şi imaginase înaintea căsătoriei nu se adeverise. Să fie respectată în oraş, să aibă bani de cheltuit pentru hainele pe care şi le dorea, să facă plimbări plăcute din magazin în magazin, fără să trebuiască să ezite din cauza preţurilor, ca pe vremuri...” Mai mult, „trezitul dimineaţa foarte devreme, pradă melancoliei, a devenit după un timp un lucru comun. Rămânea întinsă, lângă soţul ei adormit, gândindu-se la propria ei stupiditate şi la încăpăţânarea de a nu fi vrut să perceapă o realitate care era clară”.

Romanul e şi un prilej de reinventariere a unor motive des uzitate. Lumea - cu ale sale valori - este cu susul în jos: singurul personaj care îşi permite să trăiască cu adevărat, fie şi pentru câteva clipe, este internat cu acte în regulă, în cadrul unui azil. Surorile lui Elmer Quarry sunt în bună măsură vinovate de această stare a lucrurilor deşi acestea nu înţeleg nici pe departe adevărata dramă a tinerei lor cumnate. Soţul rămâme absent întru totul, nu are decât amabilitatea nefastă de a se abţine de la orice gest, controlându-şi rarele intervenţii şi neobosindu-se a lua partea celor două surori ori soţiei. Elmer Quarry parcurge drumul romanului cu privirea-i înceţoşată şi îndreptată spre podea. Nimic din sfera orizontului nu l-ar fi putut interesa. Atributele sale se învârt în zonele gri ale clişeelor dezumanizante.

Pe rând, comportamentul ciudat al soţiei neînţelese este pus pe seama faptului că nu reuşeşte să aibă copii pentru ca mai apoi lumea (termenul îşi păstrează gradul de generalitate) să nu mai fie preocupată de ceea ce s-ar fi putut ascunde în inima tinerei fete. Însingurată, aceasta păstrează relaţii vagi până şi cu familia proprie. Aproape că refuză să meargă la nunta propriei sore, în timp ce întrevederile cu tânărul văr se desfăşoară pe ascuns. Boala tânărului este prilej pentru mărturisirea completă a iubirii îndelung ascunse iar lecturile acestuia din Turgheniev se vor transforma cu timpul în jaloane existenţiale pentru tânăra îndrăgostită. Odată cu moartea lui Robert, textul intră în sfera simbolului şi a metaforei. Până şi micile capitole care contrapunctează falsa acţiune a cărţii, capitole ce prezintă viaţa interioară a femeii la ospiciu, capată o motivaţie aparte.

Pentru ultimele pagini, William Trevor alege finalul deschis, mimând pentru încă o dată – dacă mai era nevoie – una dintre posibilităţile pe care literatura victoriană i le pusese la îndemână.

Şi... peste toate, în ciuda diverselor artificii semantico-geometrice, autorul ştie măsura potrivită a tuturor frazelor aruncate în lupta cu inerţia interpretărilor. Trevor nu uită că este englez, permiţându-şi prin urmare, la nivel metatextual, diferite accente ironice. Considerând şi urmele vagi ale umorului negru, „Citindu-l pe Turgheniev” e acea carte ce îţi prilejuieşte o întâlnire sub semnul fineţii intelectuale dar care te şi trădează, exact în clipa în care cauţi formule potrivite pentru a o explica.

Marius Manta

...



Cautare


Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Ultimele insemnari

Linkuri

Arhiva

powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare