Joi, Aprilie 9, 2009, 11:06 PM 

Marcel Mureşeanu – o antologie bine-venită
     media: 0.00 din 0 voturi

Marcel Mureşeanu – o antologie bine-venită

E ceva timp de când urmăresc poezia lui Marcel Mureşeanu şi cu mare bucurie constat că, în ciuda trecerii timpului, ea a rămas aproximativ în aceleaşi coordonate de început. Dacă o asemenea afirmaţie ar putea în cele mai multe cazuri mai mult să dăuneze „obiectului” studiat, am convingerea că, în cazul de faţă, va explica un paradox ce se întâlneşte doar la vocile lirice ajunse la o maturitate evidentă.

Undeva înspre finele anului 2008, Marcel Mureşeanu publică o antologie la Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca. Prin acest impozant volum autorul ne demonstrează că are în primul rând ştiinţa de a realiza la momentul cuvenit o rememorare a evoluţiei discursului liric. Iar micul pardox are menirea de a redefini într-o logică subiectivă sensurile unui cuvânt atât de neprietenos poeziei, precum cel de „evoluţie”. Pe de o parte citind poemele acestui volum, iar mai apoi reîntorcându-mă fie asupra prefeţei semnată de Irina Petraş, fie la comentariile îndrituite ale criticii mai mult sau mai puţin contemporane, am înţeles că versul lui Marcel Mureşeanu curge către o matcă identitară ce implică / complică atât ideea de îmbunătăţire continuă a materialului liric, cât şi formarea unui excurs coerent, organic. Deşi elemente de biografie nu pot exista formulate răspicat, ne dăm adesea seama că tonul grav al poeziei este dat de zbaterile interioare ale unui suflet ce a avut marele merit de a se simţi acasă în graniţele cuvântului. De aici şi numai de aici sunt rememorate împrejurimile Clujului ori Bucovina, aceste două spaţii fizice ce au gratulat de-a lungul anilor priceperea de care poetul a dat dovadă. În mod cert, cartea Poemelor este proba de necontestat a celor enunţate mai sus. Devenită cu timpul o fortăreaţă a ideilor tari, opera lui Marcel Mureşeanu se autoconstituie aproape miraculos raportându-se la două cuvinte doar aparent antitetice: viaţă – moarte. Cu toate acestea, tonul este calm şi mai ales cald; poezia nu este una reziduală, ci îşi cizelează în permanenţă ştiinţa de a comunica esenţialul.

Poetul simte nevoia de a se reîntoarce către propriile rădăcini, ca un sfânt periplu către ceea ce ţine de tradiţie. În special în primele volume, este trasat un cadru aproape patriarhal, de o frumuseţe cu totul ieşită din comun, un basm asumat prin suflu liric. Astfel, casa poetului nu are cum să fie o simplă piaţă, acolo „unde fiecare pune mâna pe lucruri / şi ziarele se folosesc pentru învelit”, acolo unde „vin gospodinele durdulii, / […] cu plăcerea instalată la plecare / între degetul mare şi arătător, / se trezesc spre sfârşit / că au ieşit în halatul de casă, / povestind despre murăturile lor grozave („Piaţa de duminică”). Casa cea adevărată e amintirea unei zări liniştite „cu paşnice ferestre, cu glicine / şi nuci enormi ca nişte foişoare. / Acolo zâmbetul de albine vara, / când stai cu ochii pironiţi la cer, / perfecte hexagoane de lumină / creează în văzduhul somnolent. / […] În fiecare dimineaţă cântă / ode prelungi domesticii cocoşi / păşind prin rouă rece şi sticloasă. / […] Cumpene urcă din fântâni răcoarea, / ca nişte nervi, spre miriştea amiezii. / O tânguire pe-un picior de plai, / coboară turmele de pe coclauri, / din veac în veac trăgând la loc de seară / cu stinşi cărbuni şi doruri răscolite” („O zare”). Încă de aici apar chipurile oamenilor „înalţi şi dăltuiţi / în alb şi negru”, o prefigurare a aceleaşi perechi viaţă – moarte - ce cuprinde toate subtemele creaţiei.

Totuşi, am preferat să citesc Cartea nu sub forma unei antologii ce se întinde peste patruzeci de ani, ci ca un volum de sine stătător, în cuprinsul căruia figurează adevăratele cărţi. Structura unitară, rarele diferenţe stilistice ori prea puţinele incongruenţe de altă natură, mi-au conturat un Marcel Mureşeanu conştient de la început până în clipa de faţă de o limbă venită din vechime şi care „necunoscută urcă în mine până pe buze” pentru a avea tăria să declare că „Boala mea se cheamă frustrare, / ea se manifestă sub formă de cratere lunare / şi vine pâş, pâş pe-o cărare / cu trenurile cele mai marfare, / murdărind şi călcând în picioare / cele eterne şi trecătoare, / eu o aştept cu disperare / s-o ucid ca Sfântu Gheorghe pe fiare, / ea-mi fură chipul de pe altare, / spada mea însă nu cunoaşte-nşelare” („Cântecel”).

Veţi afla un Marcel Mureşeanu dezbrăcat de modele care, după cum opina şi Ioan Hurjui „este de la un capăt la altul el însuşi, un poet de primă mărime, asociind imagini surprinzătoare, dovedind conflictul existenţial în interiorul laboratorului său de creaţie, în acelaşi timp tandru şi suav”.

Marius Manta

...

Miercuri, Aprilie 8, 2009, 02:00 AM 

Mia Couto - Veranda cu frangipani
     media: 0.00 din 0 voturi

Veranda cu frangipani

Literatura post-colonială pare să facă din ce în ce mai multe ravagii printre cititorii contemporani. Urmărind cât se poate de „îndeaproape” fenomenul, constat că literatura ce vine dinspre zone încă considerate exotice, aduce cu sine acea poveste alungată din savantele literaturi europene. Şi pentru că nenorocita asta de globalizare a făcut până la urmă mai mult deservicii americanilor (oare ?), iată cum, aproape peste noapte, Africa vine cu un bagaj de legende cu totul neobişnuite pentru lumea civilizată. Fantasticul se împleteşte cu realul după reguli ce de-abia de-acum se vor a fi învăţate, în timp ce Senegalul, Mozambicul, Nigeria şi altele devin centre de interes pentru critici, editorialişti, editori, impresari culturali, fie aceştia „cu har” ori „la modă”.

Gândurile de mai sus îmi sunt prilejuite mai mereu de cărţi absolut speciale, precum cea a mozambicanului Mia Couto, publicată la Editura Art. Cu ceva vreme în urmă mă lăsasem sedus de un alt reprezentant al literaturii africane, Chinua Abebe, comentat la rându-i, în paginile „Ateneului”.

Mia Couto este de acum o figură importantă, ce a repurtat victorii importante în lumea culturală. Şi pentru că literatura de o asemenea factură se leagă în chip indisolubil de elementele biografice, îmi voi permite un mic răgaz: Mia Couto, pe numele său adevărat Antonio Emilio Leite, s-a născut în Mozambic, în 1955. A studiat medicina după care a fost atras de domeniul strict al biologiei. Deşi în prezent face cercetări asupra mediului, Mia Couto pare să fie câştigat pentru totdeauna de partea literaturii. Deşi a plecat la drum în maniera experimentalismului lingvistic ce era tributar fie brazilianului Guimaraes Rosa, fie angolezului Jose Luandino Vieira, Mia Couto reuşeşte într-un timp relativ scurt să găsească o formulă proprie de a întreţese lumea imaginară a cărţilor sale. Am reţinut din prezentarea făcută de Secretarul General al Uniunii Latine că „dincolo de euforia care îi caracterizează vocabularul şi îi influenţează în mod evident pe tinerii scriitori din spaţiul lusofon, descoperim în Mia Couto un extraordinar povestitor în cea mai bună tradiţie africană”. De altfel, harul de povestitor a avut de câştigat şi datorită uşurinţei pe care autorul de faţă o simte atunci când vorbeşte în alte două limbi – engleza ori ndau. Multe ar trebui spuse şi conectate cu textul propriu-zis dar voi închide această modestă trecere în revistă a pseudo-cv-ului ad-hoc conturat, prin a mai menţiona că în aprilie 2007, la Roma, juriul celei de-a XVII-a ediţii a Premiului Uniunii Latine pentru Literaturi Romanice, din juriul căruia a făcut parte şi Gabriela Adameşteanu, l-a declarat pe Mia Couto laureat special.

„Veranda cu frangipani” e o carte cu totul specială prin faptul că magia ei vine dinspre o lume ce îşi caută motivaţia de a subzista în realitate. Dacă la Chinua Abebe căutam faptele semnificate, de această dată „faptele” lipsesc aproape cu desăvârşire, pentru a lăsa loc poematicului. Soluţiile cele mai neaşteptate reprezintă firescul romanului iar personajele sunt construite plecând din interiorul mitului; recunosc, eu însumi folosesc cu o oarecare prudenţă cuvinte precum „mit”, „mitologie”, „legendă”, pentru că de această dată ele nu au cum să acopere înţelesuri de sine stătătoare. Ca o magmă ce nu cunoaşte astâmpăr, „Veranda cu frangipani” ar trebui citită cu mintea adultului şi puritatea copilului. Mai presus de toate nu stau artificiile lingvistice, tehnicile literare, atât de uzitate, dezbătute ori comentate, ci însăşi Povestea. Ea este singura ce guvernează un edificiu ce creşte fără legi predefinite, textul transformându-se la rândul său în realitatea unui altfel de totem. Mai mult sau mai puţin glumind, am putea afirma că singura posibilitate de a vorbi despre un asemenea – hai să-i spunem roman ! – este fie evitarea continuă a semnificatului, fie îmbrăţişarea gândului că, oricât am încerca să comentăm paginile cărţii, rămânem în afara subiectului, deoarece acesta înţelege să îi surâdă doar celui care acceptă să iasă din sine şi să se abandoneze cu totul poveştii...

Ermelindo Mucanga, personajul principal, este mort şi îngropat sub un frangipan (sper să îmi îngăduiţi această formă !). De altfel, romanul începe brusc: „Sunt mort. Dacă aş avea o cruce sau o placă de marmură, pe ele ar sta scris: Ermelindo Mucanga. Dar am murit odată cu numele meu acum aproape două decenii. Ani în şir, am fost viu şi zdravăn, un ins dintr-un neam de seamă. Chiar dacă am trăit aşa cum trebuie, m-am descalificat prin deces”. Apoi asistăm la nuanţări: deoarece nu i s-au făcut funeralii, Ermelindo a rămas în stare de xipoco, adică sufletul ce rătăceşte între lumi. Şi pentru că nu s-a bucurat de ceremonia obişnuită, personajul îşi ratează propria moarte. El înţelege că nu are cum să atingă starea de xicuembo, adică starea de care se bucură morţii definitivi (cei care au dreptul de a se bucura de o legătură cu cei vii, cei lăsaţi în urmă). Într-o zi fără importanţă deosebită este trezit de izbituri; mai precis, cineva îi răscoleşte mormântul. După ce este atent, realizează că, în ciuda faptului că nu avea niciun merit, câţiva se hotărâseră să îl declare erou naţional, pentru că nevoile istoriei cereau asemenea lucru. Reacţia e pe măsură: „Dacă tot am murit, vreau să fiu o umbră singuratică. Nu-mi arde de sărbători, muzică şi tobe”. Şi totuşi... pentru a-şi recâştiga liniştea, el va fi nevoit să moară pentru o doua oară... iar pentru asta era neapărat necesar să revină la viaţă, să se adăpostească eventual în trupul vreunui muribund. Să nu uităm... toate acestea sunt pseudo-argumentate.

Vom ajunge să vorbim despre un act de posesie; Ermelindo Mucanga se va adăposti în Izidine Naita, poliţistul care va ancheta moartea lui Vasto Excelencio, figură emblematică a locului, mai precis directorul unei foste fortăreţe transformată acum în azil. Ermelindo Mucanga ar putea fi chiar un simbol pentru Mia Couto; el este cel care are privilegiul de a se bucura de undeva din off de tot ceea ce „înregistrează” poliţistul. Galeria de personaje e relativ mică dar ofertantă pentru modul în care singure se autodescompun în unităţi parcă mereu divizibile, într-o căutare febrilă a sensurilor prime. Practic, poliţistul începe să îi intervieveze pe locuitorii milenari: copilul bătrân din „Confesiunea lui Navaia”, Domingos Mouraou „rebotezat” Xidimingo – „Confesiunea bătrânului portughez”, „Confesiunea lui Nhonhosu”, vrăjitoarea – „Confesiunea Naozinhei”, „Confesiunea Martei”. Ceea ce e cu totul ciudat este faptul că fiecare din cei intervievaţi mărturiseşte şi susţine că el este cel care a comis crima. Fiecare vine cu o poveste aproape imposibil de crezut pentru mentalitatea poliţistului. Poveşti ce apelează la cele mai ciudate, stranii, groteşti legende; poveşti care îşi conving cel mai incredul ascultător. De aici, cartea nu mai poate fi istorisită pentru că sunt deschise atâtea posibilităţi de interpretare, pentru că sunt atât de multe simboluri de o frumuseţe aparte, încât a prezenta riguros desfăşurarea evenimentelor ar fi un gest de crasă incompetenţă.

Sensul ultim al celor scrise se leagă de dorinţa formulată explicit de a preţui şi a păstra valorile trecutului, valorile naţionale. Cartea e metafora războiului dintre vechi şi nou, dintre formele arhaice dar pline de vitalitate şi lumea unui prezent de-semantizat. Numeroase sunt pasajele care fac trimitere la această viziune antitetică. Poate ciudată pentru un european şi nu numai, confesiunea portughezului deschide o cale: „Astăzi ştiu: Africa ne răpeşte fiinţa. Şi ne goleşte în mod invers: umplându-ne de suflet. De aceea şi astăzi simt dorinţa să incendiez câmpia. Ca să-şi piardă eternitatea. Să nu mă mai obsedeze. Pentru că sunt un exilat, atât de surghiunit, încât nu mă mai simt rupt de nimic, nici despărţit de cineva. M-am dăruit acestei ţări de parcă m-aş fi convertit la o religie”.

Prezentul pare să nu mai aibă niciun sens: aflăm câte ceva despre originea trecutului, sensurile de început ale lumii, pentru ca mai apoi să asistăm la decimarea a tot ceea ce era asumat: „La început, lumea era compusă numai din oameni. Nu erau copaci, nici animale, nici pietre. Nu erau decât oameni. Totuşi, se năşteau atâtea fiinţe umane, încât zeii au văzut că erau prea mulţi şi prea asemănători. Atunci, s-au hotărât să-i transforme pe unii în plante, pe alţii în animale. Şi pe ceilalţi în pietre. Rezultatul ? Toţi suntem fraţi, copacii şi animalele, animalele şi oameni, oamenii şi pietrele. Suntem cu toţii rubedenii, născuţi din aceeaşi materie”; din păcate... „Ascultă, inspectore, crima comisă aici nu e aceea pe care o cauţi. [...] Uită-te la bătrânii ăştia, inspectore. Toţi sunt pe moarte. […] Bătrânii ăştia nu sunt simpli oameni. […] Sunt gardienii unei lumi. Este ucisă o lume întreagă. […] Adevărata crimă comisă aici este împotriva trecutului. […] Sunt distruse ultimele rădăcini care ne pot împiedica să devenim ca tine... […] Oameni fără istorie, oameni care există prin imitaţie”.

Într-un final, vocea pare să îşi fi cucerit privilegiul de a fi un xicuembo, singurul martor pentru toată această încleştare suprafirească, rămânând frangipanul: „Morţii nu visează, vă asigur. Visează doar în nopţile ploioase. În restul timpului, ei sunt cei visaţi. Eu, care n-am avut niciodată pe cineva care să-şi amintească de mine, de cine sunt eu visat ? De arbore. Doar frangipani îmi dedică gânduri nocturne. Arborele de frangipani ocupă o verandă a fortăreţei coloniale. Veranda a văzut multă istorie.”

Marius Manta

...

Luni, Aprilie 6, 2009, 11:03 PM 

Doru Kalmuski - Formula supravieţuirii
     media: 5.00 din 1 vot

Doru Kalmuski - Formula supravieţuirii

În cadrul colecţiei „Scriitori băcăuani contemporani”, Editura Deşteptarea propune noul roman semnat de către Doru Kalmuski – „Formula supravieţuirii”. Desigur, nu din dorinţa de a-mi lăuda intuiţiile, voi declara răspicat că, din fericire, romanul la care m-am oprit pentru a-l prezenta, poartă perfect pecetea Doru Kalmuski.

Concepute sub semnul alegoriei, rândurile compun imaginea unui câmp semantic ce scapă adesea convenienţelor. Sub o formă clar subiectivă, capitolele ar putea fi citite într-o ordine ce nu ar ţine decât de hazard, urmând ca la sfârşit totul să se învăluie de sens... Pe de altă parte, ceea ce „se întâmplă” la Doru Kalmuski ar putea constitui o reaşezare voit interactivă, implicând afinităţile subiectiv-culturale ale lectorului. De altfel, acesta este unul dintre aspectele forte, ce face din proza de faţă o invitaţie la lectura asumată a unor istorii recente ori chiar contemporane. Plecând de la informaţia măruntă a buletinelor de ştiri, ori dinspre (pseudo)supoziţiile mecanismelor unei lumi globalizate, noul şi vechiul nu sunt decât feţe pe rând trucate ale unei problematici comune. „Formula supravieţuirii” e un roman bine scris, care printr-o ironie parţial mascată dar şi printr-un simţ al tragicului aparte (cel puţin pentru „uzanţele estetice contemporane”), fotografiază circul lumii dar îşi şi invită oaspetele către o nesfârşită problematizare. Un „castel” şi un proces de forţată esenţializare ce amintesc, printre alţii, de Kafka.

Deşi la prima vedere puţin greoaie, lipsită de dialogul convenţional, arhitectura romanului este dată de subtilităţi ce se ramifică cu fiecare pagină. Doru Kalmuski este o constantă pentru proza contemporană inteligentă, ale cărei resorturi stau în fiece semn al cotidianului.

...



Cautare


Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Ultimele insemnari

Linkuri

Arhiva

powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare