Sambata, Mai 30, 2009, 12:17 AM 

Elena Ciobanu -The Metamorphoses of the Poetic Self
     media: 0.00 din 0 voturi

Elena Ciobanu

Sylvia Plath’s Poetry: The Metamorphoses of the Poetic Self

Casa editoriala Demiurg, Iasi, 2009

Sylvia Plath, this “Marylin Monroe of the American letters”, as one critic labelled her, is a difficult, but magnetically intriguing figure. The exceptional character of her life, a succession of tragic events and rare moments of passionate happiness, insured the amazing success of her writing, since readers, be they professional or otherwise, will always be attracted by things that are out of the ordinary. The many thematic correspondences between Plath’s life and art misled many into thinking that the value of her poetry consists in the deciphering of the obscure biographical roots that eventually resulted in poems of a strange and dark beauty. However, biography is by no means to be equated with art, and Elena Ciobanu, a Senior Lecturer at the Department of Foreign Languages, University of Bacau, is fully aware of this truth which is in fact one of the basic premises of her present book on Sylvia Plath.

Originally a doctoral thesis, this work is primarily meant to find new paths of interpretation regarding Sylvia Plath’s poetry, by avoiding as much as possible, the author says, the psychoanalytical or biographical approaches that have been abusively used in the critical studies on the poet. It begins by recapitulating the “stories” told by Plath’s biographers, divided into “anti-Plath” or “anti-Hughes” ones, and each of tehm based on subjective interpretations of facts, details, rumours, memories of relatives and friends. This comparative analysis leads Elena Ciobanu to the conclusion that the truth about Plath the person and about her marriage to Ted Hughes cannot ever be retrieved completely, and that “in spite of the amount of data provided by all types of witnesses and researchers, there is, at the center of this vortex, a disturbing emptiness, a space that refuses to be defined.” (p. 35) That is why the rest of the book is focussed on the poetic study of Plath’s poetry, the best literary achievement of this poet who also wrote short-stories and a novel. Plath’s Journals provide Elena Ciobanu with intuitive hypotheses and departure points for her demonstrations.

One fundamental idea that structures this book is that Plath’s poetic self undergoes a continual metamorphosis, experiencing a series of textual avatars, a sort of masks tried on and then discarded, because they prove inappropriate vehicles for the meaning waiting to be revealed deep beneath the surface of texts. This idea has been explored before by many other critics as well, but Elena Ciobanu adds to it a subtle hypothesis: that which states that this quest for identity is to be understood as a textual quest of a repressed creative “I” for her own inimitable discourse in the world-wide famous Ariel volume. Before Elena Ciobanu, Anglo-Saxon criticism minutely analysed the relation between subject and discourse in Plath’s poems (see, for example, Jacqueline Rose’s influential book on Plath), but they did so mainly from a psychoanalytical perspective. The present work undertakes the difficult task of illuminating the poetic aspects of this movement of the “I” in Plath’s poetry, by studying its duality, its ambiguity, “empty signifiers and obscure signifieds” (p. 42), the quality of its suicidal metasphors, the intensity of its “word-grains”, its linguistic and stylistic instability and its endless reinvention of itself.

Thus, we may call Elena Ciobanu’s reading of Plath’s poetry a telelological one, since she admits that the efforts of the poetic self, never mistaken for the biographical one, are directed towards the final undeniable achievement of the poems from October 1962, (following after her separation from her husband, the English poet Ted Hughes), and those written in January-February 1963, just before the poet committed suicide. The continual journey of the poetic self makes it, Elena Ciobanu argues, into a sort of phenomenon. In this respect, the third chapter of the book subsumes the many dimensions of this self (animism, anthropomorphism, identification and projection, the body and the problem of perception, orality, sexuality, suffering) in order to prove that they represent various ways of manifestation of an “I” whose essential aim is to exist poetically in a self-generated and self-generating world that is not transcended thematically, but that is encapsulated in a discourse transcending all boundaries. Phenomenology is rightfully used not for its own sake, but for the sake of a sound theoretical basis for poetic truths.

The paradox that connects thematic death to discursive life also sustains the dark, but interesting (and completely original) approach attempted by Elena Ciobanu in Chapter V, where she explores the ritual of mummification in Plath’s poems, not only on the semantic level, but, very importantly, on the stylistic and discursive levels. The semantic splitting of the mummy image into two different interpretative versions that eerily co-exist in such a poem as the dramatic, but exquisite Edge, for example, is astutely traced throughout Plath’s entire poetry. The body of death, haunting the poet’s writing, is thus transferred into a discourse that surrounds it and utters the equivocal truths of a self that remains inscrutable. The beyondness of identity which, Elena Ciobanu argues, is what Plath’s poetry is fundamentally about, is cleverly supported through the appeal to very recent theories on identity, such as those of Leon Wieseltier, for example.

The last section of the book proposes a unique exploration of the much discussed relation between Plath’s and Hughes’s poetic careers. Yet, while the vast majority of studies on the subject concentrate on the question of “whodunit”, on the identification of the guilty one in the story of their life together, Elena Ciobanu’s approach is one that ignores biographical details in order to analyse the togetherness of the two discourses. Other critics, such as Diane Middlebrook, have stated that the Plath-Hughes creative partnership turned into a textual dialogue between two poetic personae, but here, Elena Ciobanu daringly proposes that the complex, oblique, uncertain, ambivalent reverberations that the two poetic discourses send to each other should be understood as a type of discursive love that is manifested posthumously. In support of this idea, the author summons Roland Barthes’s famous definitions of the markers of a “lover’s discourse”, which are then identified in the two poets’ works, each represented here by a poem (both Plath’s and Hughes’s poem have the same title: The Rabbit Catcher). It may be hard for some readers to accept the idea of love in this case, but if we keep the two planes of biography and art safely distinct from one another, the hypothesis proposed by Elena Ciobanu here is entirely plausible.

The extensive bibliography, both general and specific, the creative ways in which it is used in the present book, together with the minute analyses and the original approaches to Sylvia Plath’s poetry are a few of the reasons why Elena Ciobanu’s book may be considered one of the more serious of the recent critical studies on Plath belonging to an author outside the Anglo-Saxon area.

Marius Manta


Sambata, Mai 9, 2009, 05:04 PM 

Kobo Abe - Din dragoste de Kafka
     media: 5.00 din 1 vot

Din dragoste de Kafka

Nu fac parte dintre privilegiații care au văzut filmul. Pe de altă parte, nu mă pot plânge, am avut ocazia, fie ea fericită ori nefericită, de a mă fi delectat de-a lungul celor câțiva ani cu alte filme ciudate, bizare. Cartea despre care voi scrie luna aceasta este una ce a cochetat fericit cu domeniul cinematografiei. Cel puțin, așa am avut bucuria să constat în urma „lecturării” celor câteva cronici dedicate filmului. Ambele, film și carte, se autopropuneau drept puncte de plecare, mai ales în Occident, pentru ceea ce mulți aveau să numească „noul fenomen Kafka”. Am fost atras la rându-mi de această sintagmă, căutând să-mi găsesc răbdarea de a citi până la capăt acest volum ce ar fi trebuit parcurs cu sufletul la gură. Dar... nu a fost să fie !

Fie mai prețios și afurisit decât „grandomanii la modă”, fie închistat în carapacea mea de european conservator, am înțeles că „Femeia nisipurilor” de Kobo Abe, pur și simplu nu este un roman pentru mine. Deși nu ai cum să îi ocolești valoarea, e acel gen de carte care așteaptă dinspre cititor compatibilitate și nicidecum o atitudine echidistantă.

Totuși, ca să luăm ce-i al Cezarului și să-i înapoiem într-o atitudine demnă de toate grilele morale, Kobo Abe nu are nicio treabă cu mult mai cunoscutul Franz Kafka. Sper să fiu iertat de valul celor care au vrut cu orice preț de a-l alinia...

Dar... cum e firesc, să ne întoarcem la figura japonezului și al său volum care, să ne înțelegem, nu este o simplă încercare și atât. Dimpotrivă, textul are marile sale plusuri dar care, inventariate cu grijă, s-ar putea preschimba în neajunsuri, odată cu cel mai neînsemnat vânticel. Iar pentru a fi încă de la început și mai tranșanți, cartea nu poate fi decât, în cel mai bun caz, pretext pentru eventuale ulterioare exerciții meditativ-reflexive ale cititorului, acestea fiind contextualizate într-un melanj nipon / european. Paginile stau mărturie pentru un liric aparte, care, în tot cazul, trece în fața rigorilor clasice ale genului epic. Dacă mi s-ar cere un simplu rezumat al celor ce se întâmplă, recunosc, pentru a doua oară, eu însumi m-aș afla pe un teren nisipos. „Femeia nisipurilor” este prilej pentru rostirea unui monolog asumat, în cheie alegorică. Din păcate pentru propriul edificiu, este dovada cea mai bună că nu întotdeauna textul este mai valoros cu cât adăpostește mai multe sensuri.

Deși cum probabil s-a înțeles, epicul nu oferă stabilitate, ci într-un mod aparte mai mult încurcă... Deliberat sau nu, această manieră nu este prolifică pentru uzanțe estetice cu adevărat apreciabile.

„Femeia nisipurilor” e clar metafora bizară a unei predestinări. De altfel, cele două cuvinte ce apar atașate mereu scrisului lui Kobo Abe sunt „ciudată” și „bizară”. La fel e și falsul labirint pe care îl propune. Tragedia omului surprins de stranietatea propriei existențe nu rezistă decât atât timp cât i se dă crezare. Dar... să nu uităm nici faptul că personajul ales de Kobo Abe nu este o figură oarecare. Acesta iese din sfera preocupărilor obișnuite. Fin entomolog, practicând această știință mai mult sub forma unui hobby, se hotărăște să plece de acasă în căutarea unor insecte care să îi aducă consacrarea. Mai explicit, aflăm că „scopul călătoriei sale era colecționarea de insecte cu habitat în solul nisipos. Inutil a mai spune, insectele ce trăiesc în nisipuri sunt mici și lipsite de particularități deosebite. Dar adevărații colecționari nu se dau în vânt după fluturi sau libelule. Ceea ce îi animă pe acești împătimiți nu e dorința de a-și împodobi insectarele cu specimene care îți iau ochii, nici rațiuni de natură taxonomică sau alergătura după materia primă. […] Preocuparea lor ascunde o bucurie mult mai simplă și nemijlocită. E vorba de cea pe care ți-o aduce descoperirea unei specii necunoscute. O izbândă e de ajuns ca să-ți vezi numele consemnat cu litere cursive și păstrat aproape pentru totdeauna în Marea Enciclopedie Ilustrată de Entomologie, împreună cu lungi denumiri științifice în limba latină. Și dacă te gândești că vei rămâne în memoria oamenilor pentru multă vreme, fie chiar sub înfățișarea unei insecte, atunci merită să încerci”. Uitând să ajungă la timp pentru ultimul autobuz, mijloc ce ar fi făcut posibilă revenirea în civilizație, personajul se rătăcește (la urma urmelor evenimentele acoperă etapele unei rețete bine cunoscute !) și ajunge în apropierea unui sat care, deși aflat la mică distanță de una dintre arterele principale, se va dovedi o adevărată închisoare pentru cel rătăcitor. Aici, se bucură de ospitalitatea unui bătrân ce îl va conduce către o locuință cu totul ciudată, pentru a înnopta. Din acest moment, tot ceea ce se întâmplă este vecin cu sensurile ascunse, figurate... Cu adevărat în mod straniu, străinul se trezește în compania unei femei al cărei loc de existență e o casă aflată sub greutatea nisipului. Alcătuită din niște bârne care stau să trosnească din moment în moment, este înconjurată circular de adevărate dune de nisip iar singura menire a femeii este aceea de a înlătura necontenit nisipul, în așa fel încât propria existență să nu fie periclitată – un adevărat simbol pentru întreaga comunitate. În scurt timp bărbatul va constata că, alături de femeie, se află practic închis în acest spațiu. Treptat, și el va începe același ritual, semn al vieții sisifice. Cu toate acestea, apelând la disimulare, va încerca în mai multe rânduri fie să înșele vigilența femeii, fie vigilența paznicilor. Într-un moment bine ales, apelând la un artificiu, reușește în chip propriu să evadeze. Fiind urmărit, neavând nici forța fizică necesară, nici trezvia cuvenită, se afundă el însuși într-o dună de nisip, fiind la un pas de moarte. Uimitor, este salvat chiar de către urmăritorii săi și readus la groapa în care timpul începuse demult să aibă alte legi.

Elementul care nivelează existențe, atitudini, vise - este nisipul; acesta pare a trece prin însăși corporalitatea locuitorilor zonei ce nu pot scăpa de un adevărat blestem. Ceea ce e mai greu inteligibil pentru un european este calmul pe care personajele îl afișează, o împăcare de factură necunoscută cu legile dure ale vieții. Uneori, este fascinant exploatat motivul lumii pe dos: „În preajma nisipului, orice lucru ce dispune de formă e goliciune. Curgerea lui, care neagă totalitatea formelor, e singura certitudine”; din dorința de a redeveni liber, bărbatul își pierde adesea cumpătul și își riscă existența fizică: „Vreau să desfac scândurile și să fac din ele material pentru scară ! Schimbă locul și mai încercă o dată. Rezultatul fu același. Când femeia îi mărturisise că nisipul face parte din lemn putregai, spunea adevărul. Dacă până și acest perete, cel mai expus la soare, îi confirma spusele, era ușor de imaginat în ce stare se afla restul”. Iar restul... începea să nu mai aibă concretețe !

Nisipul e semn al vitalității absurdului. Există și două episoade de o frivolitate aparte. Astfel, aflăm cum „în timp ce își dădea jos pantalonii, de la încheietura degetelor i se prelinse între coapse un pumn de nisip... […] Degetul, indicând direcția de mers, fără căciulă... Se topi îndărătul femeii, deja goală cu aripile întinse... […] Ce să mai spunem de dosul acesta rotofei și tare ca piatra ? Nu se compară cu cel al unei frustrate culeasă de pe stradă, cu curul cât castana... Așezată pe un genunchi, femeia începu să-și șteargă nisipul cu prosopul împăturit, începând de la gât. Deodată, se declanșă o nouă avalanșă de nisip. Casa începu să tremure toată, scârțâind. […] Deasupra stratului de nisip curgea sudoarea, iar peste sudoare cădea iar nisip... Femeii îi tremurau umerii, iar bărbatul, supraîncălzit, era gata să dea în clocot... Dacă l-ar fi întrebat cineva, n-ar fi putut răspunde de unde izvora copleșitoarea forță de atracție cu care îl ademenea... […] Pofta de mâncare a animalelor carnivore se manifestă probabil în același fel...” Este probabil una dintre secvențele care explică cel mai bine alegerea pe care o face bărbatul la sfârșitul romanului, atunci când, asistând la dispariția fizică a femeii, aproape nu mai este interesat de a reveni „în civilizație”. De altfel, omnisciența naratorului ne descoperă unul dintre gândurile cele mai interioare: „cât despre evadare, la aceasta poate cugeta în ziua de mai apoi”.

Romanului îi lipsește acea claritate ce ar fi fost necesară pentru surprinderea unei intenționalități cu mult mai coerente. Scriitorul japonez traduce într-o manieră personală acea frică ontologică în fața asumării destinului. În general fiind o față proprie literaturii nipone, aspectului de finețe i se atribuie rolul de a contrapuncta momentele ce ies din tiparul obișnuitului. „Femeia nisipurilor” atinge adesea, prin trimiterile pe care le presupune și prin debordanta sa capacitate de a înlesni supremația imaginației, canonul – în măsura în care acesta se poate controla - literaturii suprarealiste. Până la urmă, de ce nu, ar putea fi și un pas cu dreptul pentru revenirea la opera lui Kafka, din dragoste de... Kafka !

Marius Manta


Sambata, Mai 9, 2009, 04:59 PM 

Mircea Bujor – „Daimonul din debara”
     media: 5.00 din 1 vot

Mircea Bujor – „Daimonul din debara”

La Editura „Studion”, finele anului 2008, apare noul volum semnat de Mircea Bujor. Nefiind tocmai întins ca dimensiuni, propunând nici mai mult nici mai puțin de douăzeci și nouă texte lirice, urmate de câteva secvențe de crochiuri poematice proaspăt ieșite din atelier, Mircea Bujor reușește încă de la prima lectură să convingă.

Așa cum a obișnuit din aparițiile anterioare, scriitorul ne propune un discurs-mărturie pentru aspecte netrucate ale propriei existențe. „Daimonul din debara” – titlu nu tocmai bine ales, care din punct de vedere al unității volumului este sub conotațiile interesante pe care acesta le dezvoltă, e tocmai metafora unui suflet ce rămâne în așteptarea formulei estetice absolute. Personal, găsesc extrem de motivată alegerea unui moto din Fernando Pesoa, cuvintele stând la începutul poemului „Puterea poesiei”: „Cărțile dovedesc că viața nu e îndeajuns”. Dar în toate cele presupuse nu există nici pe departe certitudinea unei credințe univoce! Lumea versului nu este exclusiv asumată livresc ci își recompune amintirile, construind în permanență puncte de trecere. Într-adevăr, „poetul vorbește mereu / despre sine / lunecând în abisuri” dar, în virtutea acestei reveniri constante abia semnalată, imaginea lui poate fi ușor translatată înspre certitudea unui copil aflat „pe cărarea înghețată”. Iar mai departe, „atunci când totul / pare pierdut pentru tine / îi vei deschide cartea / un nor de fluturi negri / se va așeza pe oglinda / clară a lunii / în loc de înserare”. Prefigurarea sfârșitului...

Tonul adoptat nu este nici pe departe ceremonios; în rarele momente când riscă să sufoce, interesul autorului părăsește registrul reflexiv pentru a apela la o logică a evenimențialului. Poezii precum „Strada Mare”, „Recreație mare”, poate chiar „Cântec gregar” au o recuzită ce detensionează formula lirică, în timp ce nivelul poeziei rămâne unul ridicat. Dacă „Senilita” pare a prezenta o altă modalitate (mai dură) de a refuza trecerea timpului, „Daimonul din debara” analizează dramele cotidiene, provocând „o încântare obscenă”. Iar dacă volumul începe cu un optimism străveziu, pe parcurs, „semnele vestitoare” vor avea puterea să ne arate „cât de sus ne vom înalța la ceruri / cât de sus se va înălța cerul” ori cum „fardul cenușiu al zăpezii / va acoperi / focuri mici de stele”.

Între alb și negru, între sus și jos, vegheați dinspre zenit de „ochiul explodat / într-o baie imensă de aur” ori contemplând singurătatea repetativă a unei „agonii așteptate” („Epilog”), ne regăsim alături de poet într-o „tăcere căreia nu-i va urma nimic // nici un sunet, nici o culoare doar / un mare fior” de a-l cărui mister ne împărtășim „o singură dată” („Regăsire”).

Voi transcrie din dragoste de Bacovia și remixul unui amurg de toamnă, pentru a încheia această scurtă prezentare cu bucuria de a fi intrat în posesia unui volum echilibrat, ce probează maturitate deplină, bine conceput (ilustrațiile aparținând tot autorului), Marcel Bujor făcând parte din acea categorie a celor ce nu se grăbesc nici către mult, nici către superficial: „E vremea pentru cufărul din pod / alături, mături sleite, păpuși / fără cap, dorobanți de plumb // urmele toamnei când ai deslușit / mirosul femeii de crin” („Amurg de toamnă violet – remix”).

Marius Manta




Aboneaza-te la insemnari

Ultimele insemnari



powered by
Termeni si Conditii de Utilizare