Vineri, Iunie 19, 2009, 10:32 PM 

Ellis Avery - Lumea ca un pavilion de ceai
     media: 0.00 din 0 voturi

Lumea ca un pavilion de ceai

Cu ceva timp în urmă, m-am oprit asupra unuia dintre romanele clasice ale literaturii nipone, mai precis „Maestrul de ceai” de Yasushi Inoue. Dacă aş fi ştiut din timp de planurile editoriale ale celor de la Humanitas ori Nemira, cu siguranţă aş fi amânat cronica asupra romanului amintit, având sentimentul că o privire comparată ar putea mult mai precis să surprindă adevăratul inedit al uneia dintre cele mai fascinante practici ale Japoniei medievale. Aşadar, consider rândurile de faţă o sugestie livresc fericită pentru cei care s-au aruncat în imaginarul „maestrului de ceai”. Aşa cum lesne am lăsat să se înţeleagă, cu riscul de a deveni plictisitor pentru cei interesaţi doar de acţiune, şi în numărul următor voi rămâne ancorat în acest univers feeric al unei lumi guvernată de „calea ceaiului”, prin prezentarea „Cărţii ceaiului” - Okakura Kakuzo, poate lucrarea ce ar putea oferi cea mai distinsă manieră de a ne apropia cât mai fidel de complexitatea unui ceremonial ce pare să se fi pierdut în timp.

Până atunci, voi avea răbdarea de a intra în universul menţionat printr-o perspectivă occidentală. „Foc în pavilionul de ceai” este acea carte în paginile căreia, într-un mod ce ţine în mod evident de miraculos, felul de a povesti specific romanelor – fluviu, cu care literatura anglo-americană ne-a obişnuit, se combină cu tuşele fine ale trăirilor asiatice, cu simboluri ce iau naştere pentru încă o dată, doar pentru a împărtăşi cititorului momente de o graţie nemaiîntâlnită.

Autoarea volumului apărut în cadrul colecţiei „Raftul Denisei”, la Humanitas, este credibilă în primul rând prin scrisul său; perfecţiunea acestuia s-ar putea datora totuşi şi interesului pe care tânăra scriitoare l-a avut încă din copilărie faţă de cultura şi tradiţiile japoneze. În acest context e important faptul că Avery călătoreşte în Ţara Soarelui Răsare unde asistă pentru prima oară la ceremonia ceaiului . Este momentul hotărâtor pentru destinul autoarei: acum se hotărăşte ca dincolo de studiile universitare să deprindă această artă străveche. Timp de cinci ani urmează cursuri despre ritualul ceaiului la Urasenke Chanoyu Center în New York, pentru ca ulterior să îşi completeze cunoştinţele deja însuşite chiar în Kyoto.

Revenind în paginile romanului, Ellis Avery rămâne pe undeva tributară motivelor ce au suprasaturat literatura europeană. Începutul nu are cum să nu reamintească de schemele lui Dickens: personajul narator, Aurelia, se naşte în New York dar, printr-un concurs de împrejurări nefericit, ajunge să îşi piardă mama la o vârstă fragedă. Aflată în grija unchiului ei, micuţa fetiţă ajunge împreună cu acesta în Japonia, acolo unde, clandestin, Unchiul Charles ar fi trebuit să contribuie la „încreştinarea” păgânilor. Soarta celor doi „aventurieri” le va fi însă potrivnică, drept pentru care, în urma unui incendiu nedorit, Charles va muri iar Aurelia va avea inspiraţia de a se refugia tocmai în pavilionul de ceai al maestrului Shin. Aici, o va întâlni pe fiica acestuia, Yukako, pe care o va sluji (aproape) de-a lungul întregii vieţi. Relaţile spaţio-temporale sunt clar precizate de autoare: suntem la începutul erei Meiji, moment în care vrând-nevrând, Japonia tradiţională începe să se întoarcă către Occident. Din păcate, consecinţele imediate ale noilor orientări se întrevăd exact în practicile samurailor, în arta străveche a ceaiului, în vestimentaţia locuitorilor, fie aceştia de rang înalt ori neînsemnaţi. Aurelia, devenită Urako, câştigă cu timpul simpatia tinerei Yukako; împreună îşi vor asuma un destin imposibil, acela de a păstra nealterate o parte din vechile obiceiuri.

Devenită alegorie a unei vieţi străvechi, „calea ceaiului” pare să fie singura posibilitate de a readuce echilibrul într-o lume ostenită de rapiditatea informaţiilor şi precizia tehnologiilor ce vin dinspre America. De altfel, undeva în mijlocul evenimentelor, la vârsta când Yukako preluase de la tatăl ei cunoştinţele secrete ale ritualului, i se destăinuie consilierului Kato: „... a spus că scopul ceaiului este să îi pună pe oameni faţă în faţă, egali. După cum aţi spus şi dumneavoastră, voia o cale prin care negustorul şi samuraiul, omul de rând şi meşteşugarul, cei născuţi în Kyoto şi cei din Satsuma, a spus ea, […] să poată lăsa deoparte diferenţele dintre ei şi să se întâlnească în camera de ceai ca parteneri egali, ca cetăţeni...” Destinele sunt acompaniate de ceremoniile ce au loc în pavilioanele familiei Shin. La începutul romanului, atunci când însuşi Maestrul se ocupa de îndeplinirea ceremoniei, timpul este măsurat prin trăirile personajelor care în mod permanent se raportau doar la tradiţie. Pagini de o frumuseţe aparte descriu camera ceaiului, ustensilele folosite dar şi comportamentul pe care cei ce luau parte la ceremonie trebuiau să îl aibă. Dintre toate pavilioanele, cel mai important este cu siguranţă Casa Norilor: „Am repetat ce spusese, aşa cum repetam adesea propoziţiile mai lungi, iar când am ajuns la cuvântul nori am zâmbit împreună cu ea. Cuvântul era foarte apropiat de Casa Norilor, cel mai vechi pavilion de ceai al Muntelui. Fusese construit de Shinso, strămoşul care întemeiase tradiţia ceaiului în familia Shin, strănepotul lui Rikyu, cel care crease ceremonia ceaiului. Deoarece micuţa Casă a Norilor era cel mai important pavilion de ceai al familiei Shin, numele ei era uneori folosit pentru a desemna întreaga locuniţă a familiei, ori şcoala de ceai a Muntelui, ori chiar pe însuşi Muntele”.

O lume interesantă prin misterele pe care le acoperă, cartea în sine funcţionează drept un argument pentru chanoyu, calea ceaiului. Dispariţia unora dintre cei dragi, inclusiv a Maestrului, e paradoxal încă un motiv pentru revenirea la tradiţie, pentru rememorarea unor episoade încărcate de semnificaţii dintre cele mai diverse. Un exemplu elocvent este chiar cel ce surprinde legătura dintre bunic şi nepot – Tai: „Bătrânul era numai lapte şi miere cu Tai atunci când îi îndruma primii paşi în temae […] Muntele a murit în vara aceea, la vârsta de şaizeci şi opt de ani, după ce jucase rolul oaspetelui la prima temae oficiată în mod formal de Tai. Nu şi-a putut ascunde lacrimile atunci când nepotul a amestecat ceaiul cu mânuţele lui şi i-a aşezat cu grijă bolul în faţă”.

Multe din personajele secundare apar şi dispar, motivând nimic altceva decât legătura devenită firească dintre Yukako şi Urako. Fericită este şi inteligenţa autoarei de a pune în evidenţă stranietatea lui Yukako în ochii celorlalţi japonezi, exact în momentele în care Japonia începea să accepte „obiceiurile barbarilor”. Privită până atunci drept egală în faţa tuturor, fata găsită, Yukako, devine treptat ţinta ironiilor.

Destinul este pentru încă o dată ciudat: cele două femei se vor înfrunta, Urako fiind cea alungată. Luând din nou viaţa în piept, se întoarce în New York, acolo unde îşi întâlneşte prietena japoneză din adolescenţă, pe Inko. Finalul este tulburător deoarece prin intermediul unei gazete vechi, descoperite întâmplător într-un anticariat, află la un interval de doisprezece ani că Yukako murise. Reacţiile înregistrate sunt dovada elocventă că între Urako şi Aurelia, prima era cea învingătoare: „Prima mea reacţie a fost – aşa cum mi se întâmpla de obicei cu japonezi – de stânjeneală. Ce grosolănie din partea mea să cred că nu va muri niciodată ! Cât egoism ! A doua reacţie a fost de uimire. Cum de se lăsase învinsă de ceva atât de meschin, de banal, cum este moartea ? Iar a treia – un sentiment nedesluşit, amorţit, care a înlocuit cuvenitul regret şi simţ al vinovăţiei: nu aveam să aflu niciodată dacă Yukako mă iertase”. În urma unui schimb de scrisori, Urako va primi câteva rânduri din partea fiului lui Yukako cât şi un mic dar de la aceasta, lăsat special înaintea morţii. „Bolul de ceai era pus într-o cutie simplă, nesemnată; era de mărimea celor pe care le iei la iarbă verde, mai mic decât cele folosite în camera de ceai. Nu îl mai văzusem până atunci, dar pereţii umflaţi parcă de vânt şi suprafaţa fumurie mi-au adus aminte de Hakama, bolul de la ultima ceremonie a ceaiului care avusese loc în Baishian. […] Aşa se face că după atâţia ani, i-am devenit din nou confidentă. Pe mine mă alesese să-mi spună povestea acelei zile nefericite...” Cu adevărat, dincolo de a fi un simplu debut, „Foc în pavilionul de ceai” este o sărbătoare intelectuală a simţurilor.

Marius Manta

...

Joi, Iunie 18, 2009, 11:59 PM 

Ioan Petru Viziteu - Tăcerea de clopot
     media: 5.00 din 2 voturi

Tăcerea de clopot

Ioan Petru Viziteu revine cu un nou volum de poezii, publicat la Editura Fundaţiei Culturale Cancicov. Ceea ce ar trebui semnalat încă din start este faptul că noua apariţie se autopropune, atât prin format cât şi prin conţinut, drept un canon conştientizat şi în acelaşi timp mărturisit.

Deşi substantive precum „tăcere”, „trecere”, ne-ar putea arunca către o zonă greşită a interpretărilor, autorul rămâne un altruist prin excelenţă, permiţându-şi în prea puţine situaţii postura rebelului faţă de sine însuşi, faţă de semenul său, ori de ce nu, faţă de Dumnezeu. Scrisul lui Ioan Petru Viziteu e mărturia unei intelectualităţi preocupată de a-şi reformula după diverse formule, mai mult sau mai puţin alchimice, propria-i devenire, nerenunţând însă pentru nicio clipă la marea posibilitate a într-asemănării. Aşadar, „Tăcerea de clopot”, sintagma din titlu, funcţionează mai mult drept o metaforă capcană. Ar putea fi asemuită cu o poartă ce îngăduie prezenţa celuilalt.

Aspect deloc de neglijat în construcţia poetică, certitudinile ori întrebările „arostite” sunt organizate în geometrii atent asumate. Modern prin formă, romantic prin căutari şi reflexivitate, Ioan Petru Viziteu situează la nivel de cinste antiteza. Spaţialitatea condensează mesaje ce se zbat între sus şi jos, între prezent şi inocenţa compensatorie a amintirilor, între Orient şi Occident. Dinspre locaţii fizice către prezenţe vital simţite, autorul ţinteşte către „coloana tăcerii” ori către locul unde îşi resimte „bătrâneţea / străpunsă de nadirul / unor cuvinte” („Mă duc înspre copilărie”). Dacă i-am putea reproşa tonul prea năvalnic din „Cânt”, prezenţa nefericită a substantivului în vocativ („Îmbracă-te lumină în frunză / Tu, clorofilă, tainic sefirot / În mireasă”), ori viziunea fortaţă (de tip hiperbolă) din „Arc” („Din Tine plec / Şi iar revin în Tine, // Suferinţă / Fără de care / Nu există zbor ! // Sunt Arcul de Triumf / Al luptătorilor / Care nu s-au mai întors”), nu avem nimic a spune în faţa discursului perfect echilibrat al poemelor ce compun nucleul volumului. Într-o poezie precum „Târziu”, Ioan Petru Viziteu nu se aventurează către zone ce ar fi trebuit încărcate de sensuri false ci, simplu, autoreflexiv, rosteşte: „De ce-ai venit / Aşa târziu / La mine moarte / Am avut / Prea mult timp / Pentru întrebări / Şi-aproape toate / Au devenit păcate”. În aceeaşi linie curg „Viaţa mea trece fără mine”, „Mă duc înspre copilărie”, „Zâmbet”, „Toate sunt spuse”.

Deşi volumul este alcătuit din două părţi ce se vor distincte, prima inventariind „gânduri profane”, a doua surprinzând un „alergat de solstiţiu”, autorul îi asigură o structură unitară tocmai prin câmpurile semantice dezvoltate de un substantiv ofertant precum „lumină”: „Am lovit în lumină / Cu îndoieli, / La răsărit / zace liniştea, / Tăcerea îmi biciuie / Apusul” („Vină”); „Marginile toate vin / Înspre mine / Luându-şi cu mine luminile / În cânt de culori, // Aş vrea să m-ascund / În dosul ochilor mei, / Dar mi-e teamă / Că vor trece prin ei, // Mă vor găsi / în rugăciune / Încercând să pătrund / În fărădemargini... / Nu mă lăsaţi mai singur / Decât sunt, / Nu-L omorâţi / Pe Dumnezeu !...” („Din dosul privirii”).

Poemele celei de-a doua părţi se apropie de multe ori de forma cât şi de mesajul Psalmilor. Cu riscul de a suprima comentariul critic, consider fericită transcrierea „Tăcerii de clopot”: „Suflă, Doamne, / Răsărit peste mine, / Blând şi senin, / Inima mea / Să-ţi fie Cetate / Înţelepciune prelinsă-n / Tăcere de clopot. // Curat şi limpede ajungi / Prin cădere. // Sunt piatra / Devenită pietrar...”

Înspre sfârşitul acestei prezentări, sunt dator a vă spune că poemele se bucură de traducerile Florentinei Florin (franceză) şi Cristinei Ghiciuşcă (engleză), pentru ca „rosturile” ce nu au putut fi îngrădite de cuvinte să fie surprinse de grafica semnată Veronica Călin.

Marius Manta

...



Cautare


Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Ultimele insemnari

Linkuri

Arhiva

powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare