Joi, Iulie 9, 2009, 02:32 PM 

Nicolae Mihai - Refugiile unui vizionar
     media: 0.00 din 0 voturi

Refugiile unui vizionar

Am avut de-a lungul timpului fie priceperea, fie pur şi simplu norocul de a întâlni câteva personalităţi literare de o sensibilitate aparte, de un fel de a fi atât de străin omului de pe stradă încât, uneori, lumea imaginată în textele acestora părea o umbră al cărei contur nu avea cum să atingă sub nicio formă contingentul.

În ciuda uşoarei preţiozităţi ale acestei prime fraze, am convingerea că vin acum, purtând judecăţi de valoare potrivite, la întâlnirea cu ultimul volum de versuri semnat Nicolae Mihai. Aflat în straie de sărbătoare, deghizat într-un arhaic „fântânar de cinci stele”, autorul continuă spre lauda sa discursul pre-existent în volumele anterioare. Nicolae Mihai - aşa cum am ţinut să evidenţiez şi cu prilejul altor intervenţii - nu este genul scriitorului care să se îndepărteze de propriul mod de a simţi. Cu indiferenţă faţă de modele literare, dar cu însemnată deferenţă faţă de canoanele estetice ale unei bune întocmiri, nici poezia de faţă nu se va alinia vreunui „-ism” ce ar fi putut probabil valida mult mai repede valoarea intrinsecă a volumului.

Să nu uităm, ecourile pozitive de care s-a bucurat antologia „Clopote în exil” ar fi putut marca sfârşitul unei perioade de creaţie. Totuşi, poate proba cea mai verosimilă în a evidenţia acest mod sfios – marca Nicolae Mihai - de a percepe realitatea, vine odată cu acest volum, aici unde, cu o importanţă asumată (în spiritul normalităţii), lucru vizibil prin sintagma „de cinci stele”, autorul îmi dă glas unei dileme: ce superlativ să mai găsesc unui volum ce continuă linia antologiei de autor şi care deja a atras la vremea apariţiei sale opinii favorabile şi cât se poate de pertinente ?

Primul text, „Acoladă pasageră”, anunţă disponibilitatea eului liric de a ne înfăţişa o bună parte din avatarurile pe care le vom întâlni. Sub forma unui ego a cărui prezenţă este justificabilă prin trasarea pseudo-labirintică a excursului liric, umbra, aflată „în dizgraţie”, „mereu cu alte chipuri” va stabili polarităţile unei lumi ce încearcă întreaga gamă a disponibilităţilor lăuntrice. Misterul circumscris de sensurile unei deveniri permanente nu stă în proximitatea categoriilor precise. Poezia este aşadar o confesiune a cărei desfăşurare e... „în dincolo de timp ori spaţiu”. Şi totuşi... în ciuda acestor constatări, din când în când, versul lui Nicolae Mihai adăposteşte cuvinte ce ţin de o familiaritate uşor perceptibilă, ceea ce îl apropie fie de atmosfera patriarhală a satului românesc, fie de ciudăţeniile citadine, pe linie bacoviană. „Aprilie” vine cu „stele la îndemână / bătute-n icusari de aur” şi „furtuni cu iscusinţă / ascunse după garduri”, cu un soare care dat de-a dura „ridică pe drum praful / şi scârţâie lumina / în urma de căruţă”. Înspre polul opus, deja se întrevede bâlciul unui mileniu bolnav cu magi ce pichetează prefectura şi credincioşi care dau buzna în restaurantul gării, acolo unde se înfruptă în vinerea mare pe datorie, toate aceste „strigăte” mutilate fiind girate de un tribunal mondial ce stabileşte răspicat: „Bacovia rămâne / singurul hibernal înnoptat sub ghilotina / torenţială a ploii” („Vinerea mare”). Revenind, misterul nu este conceptualizat prin exerciţii ce ar sufoca exprimarea poetică ci intră în firescul unei vieţi de-a lungul căreia eul liric va formula sub forma unui descântec prelungit trei posibile arte poetice: „Adagio”, „Concubinaj”, „Poezia cea de toate zilele”. Fie „îmbătată cu vorbe chivernisite de purtătorii de stele”, undeva „pe potecile lăsate mereu singure” („Poezia cea de toate zilele”), fie „cu aripile frânte” („Concubinaj”), poezia e locul unei profetice mirări, mărturisite sub forma „unui descânt gătit de sărbătoare” („Adagio”). În „Biografie” avem imaginea monastică a unei lumi eterice care îşi volatilizează promisiunile de-o clipă. Strâns legată de această temă ofertantă – cea a poetului în şi dincolo de lume – este deznădejdea, manifestată adesea prin conotaţii posibile şi arareori direct, explicit, precum în „Cenzurat”: „Aş lăsa naibii poemul acesta / pentru care sufăr atâta, / dar deznădejdea stârnită / e gheară amară şi flacără / ce nu mă mai încape”. Indirect, ajungem şi la tonalităţi grave, în sobrietatea cărora Nicolae Mihai caută semnul lui Dumnezeu. Datorită unei ţesături de fineţea psalmilor, aproape singulară este „Nimicnicie”: „Sunt Doamne ce n-am vrut / să fiu: / potir umplut cu sete / inutilă, iar peste tot ce-am fost, / acum mă ştiu uitare cernută-n / praful fără milă”. Pe de altă parte, ordinea cea dreaptă a credinţei este pusă la încercare odată cu imaginea tatălui din „Veşnicie pierdută”, un poem de o încărcătură emoţională extremă.

În mod aproape ireal, pentru o clipă de magie, poezia lui Nicolae Mihai aduce laolaltă (în special prin intermediul sinesteziilor) fiinţa umană şi inversul ei, într-un joc de lumini şi umbre ce îşi tatonează limitele. „Fântânarul de cinci stele” e perfecta metaforă a căutătorului de absolut, singurul care are acces la tainele căzute prea ades în agonia uitării. Astfel, confesiunea îşi capacitează înţelesurile în fireasca dorinţă de a evita acele spaţii cândva anatemizate, aflate sub „zăvoare grele” şi care „îndeamnă la nelinişti”. Urcând, poetul are acces „în numele copilăriei” la neîngrădita umbră a nucului, în timp ce toaca „oblojeşte rana / şi pasul lovit de muţenie”. La rândul nostru, devenim „părtaşi” la re-îndumnezeirea omului !

Am lăsat voit la sfârşit o altă coordonată importantă a lirismului definitoriu pentru Nicolae Mihai. Aspectele ludice ce pornesc dinspre forma poeziei (e cazul unui text precum „Fir’ar mama ei de viaţă”) întâlnesc adesea frământări provocate de împliniri / neîmpliniri în spaţiul virtual al Afroditei. Deşi început sub forma unui joc vinovat, guvernat de surâsul ştrengăresc al femeii din tramvaiul 23, dar şi de privirile lacome şi furibunde ale celor prezenţi, un întreg poem devine semnul miracolului: „...iar tramvaiul nu mai era / tramvai, ci un maidan înverzit, plutitor / cu muzici celeste...” („Iluzii de împrumut”). Totuşi, erosul e păcat al amintirii; de la bijuteria „Corăbii de-o noapte” ajungem să fim părtaşi la „Sfârşitul jocului”, un continuum în care „doar mugetul fierbinte al sângelui / va muşca până la os aducerea-aminte, / fără a-i cunoaşte vreodată preţul...”

Deşi multe altele fi-vor descoperite de cititor, atrag atenţia cu prudenţă, Nicolae Mihai ne aduce aminte odată cu noul volum de „rostul lumii”, de mereu posibila mijlocire a contrariilor.

Sunt mai hotărât ca niciodată de a nu avea nicio rezervă în a-mi exprima încântarea în faţa unei poezii ce realmente proiectează imagini artistice variate, prin intermediul cărora, în fond, ne este „liniştită” setea de poezie. „Privit pe ascuns”, metaforic, volumul echivalează cu „golul acela îngrămădit în cufărul vechi părea / efigia unei păsări / spartă de cuvintele / neîncăpătoare...” („Efigie”).

Marius Manta

...


  • <<2009.Iulie>>
     12345
    6789101112
    13141516171819
    20212223242526
    2728293031  

Cautare


Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Ultimele insemnari

Linkuri

Arhiva

powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare