Joi, August 6, 2009, 02:27 AM 

Mara Paraschiv - Postfata
     media: 0.00 din 0 voturi

Sincerităţi, melancolii…

Apariţia ultimului volum al Marei Paraschiv aş număra-o în rândul cărţilor inedite pentru peisajul contemporan. De acord, există din ce în ce mai evident o întoarcere către formele clasice ale poeziei nipone, în special pe filiera culturii engleze. Totuşi, concursurile organizate, simpozioanele ori diferitele întâlniri ce ar avea menirea de a trezi interesul publicului larg, nespecializat, pentru literatura asiatică, nu par a avea nici norocul de a fi fericit mediatizate, nici „nervul” de a trece peste orice obstacol. Puţine sunt aşadar numele emblematice ce rămân a se zbate pentru conturarea din ce în ce mai fidelă a acestor tehnici exotice; consider că bucuria este imensă când, în rând cu cei puţini, mai păşeşte un nume nou, care graţie unui jurământ organic, nerostit ci simţit, va servi nedisimulat aceloraşi principii.

Mara Paraschiv e evident un câştig pentru întreaga mişcare a locului – şi nu numai ! – interesată de filonul cultural nipon. Poetă, prozatoare de o fineţe aparte, câştigătoarea unor premii importante, probând o sinceritate totală (datorată în primul rând dialogului livresc cu micii adolescenţi – publicul primelor cărţi), autoarea ne propune de această dată o selecţie a haibun-urilor sale, scrise începând cu anul 2000 şi venind undeva către prezent - în final dovada statorniciei sale faţă de această specie literară.

Fără a utiliza termeni pretenţioşi, voi aminti că realitatea haibun-ului circumscrie o compoziţie literară ce îmbină în chip fericit proza cu haiku-ul. Dezvoltându-se totuşi de-a lungul timpului înspre mai multe direcţii, asistăm la o redefinire continuă a acestui concept. Proza este în majoritatea cazurilor de factură poematică, dar îmbină elemente de biografie cu autobiografie, eseul cu jurnalul ori însemnările de călătorie. Practica contemporană a realizării unui haibun alternează fragmente în proză cu haiku-uri, între elementele constitutive apărând logice relaţii semantice. Aşa cum e firesc, deşi am utilizat cuvântul proză de mai multe ori, vom înţelege că textul efectiv nu „narează”, nici nu „filosofează”, ci găseşte modalităţi mai distinse de a face referire la aspectul vizat. De aceea, metaforele însoţite de epitete, mai rar alegoriile, precum şi utilizarea verbelor la indicativ prezent ce imprimă autenticitate reveriei sunt elemente fundamentale pentru exerciţiul de a zămisli un haibun.

Mara Paraschiv are priceperea folosirii ustensilelor corecte, însă dincolo de toate, meritul personal este acela de a fi creat în volumul de faţă un spaţiu unitar al unor sentimente netrucate. Cele douăzeci şi trei de haibun-uri compun o lume aflată la porţile sugestiei, pentru unii chiar de o irealitate eterică. Lumina şi întunericul rămân feţele aceleaşi monede, aducându-ne aminte vrând – nevrând de Yin şi Yang ori de coincidentia oppositorum.

Dacă am alerga necuviincios de-a lungul paginilor, am descoperi o adevărată dantelărie a sentimentelor, toate încercând să explice măcar la nivel intuitiv legături suprafireşti între temporalitate şi spaţialitate. Doar aparent, primele fraze ale unora din haibun-uri se zbat în sfera banalului. Haiku-ul ce urmează, precum şi restul textului intervin propunând surpriza: asistăm fie la îmblânzirea timpului („Ceasul meu deşteptător”), fie la contopirea unor simboluri („Fluturele”). Din suita haibun-urilor prezente, cu totul marcantă mi s-a părut „Respiraţia trupului” din care reţin spre exemplificare doar „O încleştare, fără grabă, îmi soarbe puterea; mă preface marmură în noaptea singurătăţii; îngerii îşi scutură aripile, se multiplică în zeci de particule divine, dincolo de umerii mei, coborâţi în bernă. Deschid cartea din mine, spre mine; îi văd paginile înnegrite cu fierul încins al frunţii; Întind degetele; netezesc gândurile; se subţiază ca pânza unei ape. Mâinile neputincioase mă trag spre adânc, în loc să fiu pajură, să sfâşii cerul şi să-mi întind trupul într-o respiraţie, peste lumea absentă în care exist. Un zâmbet / pe o pagină albă / mistuie noaptea”.

Un volum remarcabil şi prin răbdarea de care Mara Paraschiv a dat dovadă, atât în alegerea sincerelor bijuterii, cât şi în ceea ce priveşte îndelungata aşteptare a publicării acestora în forma actuală, „poemele” fiind înfăţişate publicului respectând principiul cronologic. Asimilând cu o voluptate greu de definit „Fascinaţia înălţimilor”, poeta încheie seria haibun-urilor revenind cât mai concret asupra unui testament peste timp al armoniosului. „Umbrele neuitării” dar şi „Graba de zbor” pot fi pe rând capetele aceluiaşi pod.

Marius Manta


Comentarii


    Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile

    Cautare


    Categorii

    Aboneaza-te la insemnari


    Ultimele insemnari

    Linkuri

    Arhiva

    powered by
    www.ABlog.ro
    Termeni si Conditii de Utilizare