Sambata, August 29, 2009, 03:00 AM 

Vicente Ibanez - maja desnuda . opera suprema
     media: 0.00 din 0 voturi

maja desnuda – opera supremă

Pentru orice scriitor rămâne provocarea de a-şi asuma scrierea unui roman care să îşi intersecteze marile întrebări în jurul unei poveşti de dragoste. Apariţie destul de cunoscută, de prim rang pentru literatura universală, Vicente Blasco Ibanez ar putea rămâne plasat în sfera unui fals realism, creator al unor pagini ce reflectă nimic altceva decât zbuciumul unei vieţi deosebite. Cu certitudine, scriitorul nu face parte din categoria celor rătăciţi pe câmpuri total imaginare. De altfel, pe Vicente Blasco Ibanez îl găsim când fatalmente interesat de literatură, când scăpând acesteia, cu scopul declarat al experimentării in vivo al propriilor crezuri. Pentru unii ar putea fi cunoscut datorită ecranizării romanului „Los Cuatro Jinetes del Apocalipsis”; alţii ar fi putut fi interesaţi de controversele pe care le-a dezvoltat în plan politic: să nu uităm, însăşi viaţa i-a fost la un moment dat pusă în pericol, Ibanez fiind împuşcat. Luând militant partea republicanilor, este cel care a fondat şi condus pentru o bună bucată de timp ziarul El pueblo, apariţie ce a fost de mai multe ori cenzurată. Printr-un straniu joc al legilor nescrise, la vârsta de şaizeci şi unu de ani se stinge în Franţa, Menton, mai precis în Fontana Rosa (supranumită şi Casa Scriitorilor), grădină de o frumuseţe aparte, a cărei construcţie în stilul belle epoque este poate curios dedicată scriitorilor al căror mare admirator fusese şi Ibanez: Shakespeare, Cervantes, Dickens.

„Maja desnuda” ar putea fi citită voit metatextual. Totuşi, printr-o perfidă inginerie instrumentată de uneltele re-construcţiilor artificiale, am putea fi văduviţi de „plăcerea textului”, de plăcerea împărtăşirii acelei poveşti de dragoste ce transcede timpul.

dinspre Dickens

romanul înfăţişează izbânda în timp a unui copil ce părea vitregit de soartă. Acţiunea pare a fi simplă, liniară: fiu al unui fierar – descris a fi „un ciclop bun la suflet”, micul Mariano nu avu şansa unei atenţii deosebite din partea mamei, ce rămăsese în adâncurile memoriei sale drept o femeie palidă, bolnăvicioasă, „cu ochi serioşi, duşi în fundul capului, care îşi lăsa cusutul, uneori, ca să îl sărute pe cel mic cu o violenţă fără de veste de parcă se temea că n-o să-l mai vadă vreodată”. Acest stil mascat indirect liber, filtrat de conştiinţa nebulos motivată a scriitorului, îi semnalează din timp lectorului avizat posibile desfăşurări ulterioare. Deşi băiatul ura şcoala, manifestând mare repulsie pentru mediul constrângător, se va bucura de înţelegerea tatălui care îi preţuieşte cum se cuvine priceperea într-ale desenului. Fire la început introvertită, micul Mariano începe să străbată lumea, în dorinţa de a-şi perfecţiona stilul. Către final, îl regăsim în apropierea Muzeului Prado, acolo unde ajunge să se bucure până şi de aprecierea oamenilor de rând. Devenise între timp Pictorul prin excelenţă, un simbol al artelor spaniole.

dinspre Cervantes

simţim parfumul cochet donquijotesc, al celui ce e în stare să se bată până şi cu morile de vânt, scopul final fiind acela de a surprinde frumuseţea sub toate formele ei. Din această perspectivă, romanul îmbracă un ton confesiv, eul narativ făcând aproape eforturi disperate de a-şi motiva propriile slăbiciuni. Cu timpul, tânărul pictor o va cunoaşte pe „draga lui Josephina”, cu care se va însura şi va rămâne aproape tot restul vieţii. Asistăm de-acum la rescrierea sentimentelor. Deşi fericiţi cu noua lor viaţă, odată cu trecerea timpului, cuplul va fi doar împăcat cu şirul din ce în ce mai convingător al deziluziilor experimentate, pentru ca, în final, iubirea de la început să fie conjugată într-o ură de o expresivitate aparte. Nevoia de perfecţiune nu moare pentru eroul principal; se va înconjura de modele dintre cele mai diverse, de vârstă ori provenienţă diferită. Infidelitatea omului acaparat de neîngrăditele provocări ale artei mari se consumă în primul rând în plan ideatic. Din acest punct de vedere, l-aş asemăna pe Ibanez (Renovales) cu artificialele personaje masculine ale lui C. Petrescu ori cu „dispreţuiţii” lui Alberto Moravia. Conştient mai mult sau mai puţin de greşelile pe care le comite în faţa soţiei sale, Mariano Renovales se (auto)închipuie fondatorul unei estetici totale: „O vreme visase la o capodeperă. O avea în imaginaţie cu totul, până la cele mai mici detalii. O vedea când îşi închidea ochii exact aşa cum ar fi trebuit să arate dacă ar fi reuşit vreodată să o picteze. Era Phryne, faimoasa frumuseţe a Atenei, apărând goală înaintea gloatei de pelerini pe plaja de la Delphi. Toată omenirea suferindă a Greciei păşea pe malul mării către vestitul templu, căutând intervenţia divină ca să scape de toate relele, schilozi cu mădularele diforme, leproşi respingători, oameni umflaţi de hidropizie, femei palide, suferinde, bătrâni cuprinşi de tremur, tineri desfiguraţi cu expresii hidoase, braţe uscate ca nişte oase goale, picioare diforme ca de elefant, toate fazele unei Naturi pervertite, expresiile deplorabile, disperate ale durerii omeneşti”. Prin urmare, frumuseţea ar trebui să aibă funcţie taumaturgică. De ce nu, Renovales nu avea cum să uite că încă din adolescenţă învăţase de la unul din primii lui profesori că „pictura trebuie să fie religioasă, primele desene din lume au fost inspirate de religie, în afara acesteia viaţa nu oferea nimic altceva decât un materialism josnic şi păcate dezgustătoare”. Şi totuşi... jalonând în căutările sale, Mariano Renovales ajunge să îşi dorească dispariţia propriei soţii, pentru a fi liber în a face noi cuceriri. Josephina înţelesese (cu acea intuiţie aparte) sentimentele soţului. Aflaţi într-un dialog ce prefigurează categoria grotescului, cei doi formulează pe rând întrebări retorice ori răspunsuri tranşante. Doar femeia are totuşi curajul de a i se destăinui până la capăt: „-Eu te-am iubit, ştii asta? Te-am iubit, dar acum nu te mai iubesc. La ce bun ? Ştiu că chiar dacă îmi juri în genunchi nu mi-ai fi niciodată credincios. Ai putea să fi şi legat cu şnururile de la fusta mea, însă gândurile tale ar năzui să mângâie acele frumuseţi pe care le adori tu. Ai un adevărat harem în cap”; răspunsul: „compasiunea tandră care îl făcuse să reziste la crizele de nervi ale soţiei îi dispăruse. Ce aştepta mai mult de la el ? Cât de departe avea să mai ajungă ? Ducea o viaţă de pustnic înfrânându-şi pasiunea lui sănătoasă, păstrând o fidelitate castă din obişnuinţă şi din respect, căutând o scăpare în capriciile fanteziei lui, şi până şi asta era o crimă ! […] Mânia lui îl făcuse insensibil şi dur”.

dinspre Shakespeare

reconsiderăm afirmaţiile tuturor personajelor, dându-ne seama că marea metaforă a volumului de faţă este fie falsitatea unei lumi ai cărei regizori vrem cu orice preţ a fi, fie – tragic percepută - lipsa de izbândă a fiecăruia dintre noi în a aprecia acea frumuseţe a echilibrului total, faţetă a adevărului suprem. De neuitat ultimele pagini, atunci când, obosit de escapadele avute, maestrul Renovales îndrăzneşte să reintre în camera soţiei. Odată cu re-vederea lucrurilor acesteia, pictorul trăieşte sentimente extatice: suntem sub stăpânirea unei desfăşurări simbolice; îşi reia lucrul pentru zile întregi, într-un final recompunând imaginea supremă a Josephinei. Într-un joc perfid al subînţelesurilor, toţi ceilalţi par a nu recunoaşte chipul din tablou.

Aflat în cimitir, Mariano Renovales „o imploră să îl ierte pentru că trăia”, „plânse; vărsă, în sfârşit, acele lacrimi fierbinţi, sincere, ce atrag iertarea. Era plânsul după care tânjise atâta timp. Acum simţea că se apropiase unul de celălalt, că erau aproape împreună, separaţi doar de bucata de marmură şi de puţin pământ. […] Îl iertă; trupul ei se ridică înaintea sa, aşa cum fusese în tinereţe, aşa cum îl pictase. Ochii săi adânci erau fixaţi asupra ochilor săi, ochi ce străluceau de iubire”. Totuşi... doar peste câteva pagini, anarhic, sub forma unui manifest de această dată neîncifrat, Renovales strigă „din afara” lui Goya ori Velasquez (cei odată urcaţi la rangul de zei): „Cădeţi, turnuri ale iluziei ! Năruiţi-vă, castele ale închipuirii, clădite cu dorinţa de a înfrumuseţa drumul, de a ascunde orizontul ! Drumul a rămas neatins, sterp şi pustiu.” Adevăr, minciună...

Marius Manta


Comentarii


    Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile

    Cautare


    Categorii

    Aboneaza-te la insemnari


    Ultimele insemnari

    Linkuri

    Arhiva

    powered by
    www.ABlog.ro
    Termeni si Conditii de Utilizare