Sambata, August 29, 2009, 03:00 AM 

Vicente Ibanez - maja desnuda . opera suprema
     media: 0.00 din 0 voturi

maja desnuda – opera supremă

Pentru orice scriitor rămâne provocarea de a-şi asuma scrierea unui roman care să îşi intersecteze marile întrebări în jurul unei poveşti de dragoste. Apariţie destul de cunoscută, de prim rang pentru literatura universală, Vicente Blasco Ibanez ar putea rămâne plasat în sfera unui fals realism, creator al unor pagini ce reflectă nimic altceva decât zbuciumul unei vieţi deosebite. Cu certitudine, scriitorul nu face parte din categoria celor rătăciţi pe câmpuri total imaginare. De altfel, pe Vicente Blasco Ibanez îl găsim când fatalmente interesat de literatură, când scăpând acesteia, cu scopul declarat al experimentării in vivo al propriilor crezuri. Pentru unii ar putea fi cunoscut datorită ecranizării romanului „Los Cuatro Jinetes del Apocalipsis”; alţii ar fi putut fi interesaţi de controversele pe care le-a dezvoltat în plan politic: să nu uităm, însăşi viaţa i-a fost la un moment dat pusă în pericol, Ibanez fiind împuşcat. Luând militant partea republicanilor, este cel care a fondat şi condus pentru o bună bucată de timp ziarul El pueblo, apariţie ce a fost de mai multe ori cenzurată. Printr-un straniu joc al legilor nescrise, la vârsta de şaizeci şi unu de ani se stinge în Franţa, Menton, mai precis în Fontana Rosa (supranumită şi Casa Scriitorilor), grădină de o frumuseţe aparte, a cărei construcţie în stilul belle epoque este poate curios dedicată scriitorilor al căror mare admirator fusese şi Ibanez: Shakespeare, Cervantes, Dickens.

„Maja desnuda” ar putea fi citită voit metatextual. Totuşi, printr-o perfidă inginerie instrumentată de uneltele re-construcţiilor artificiale, am putea fi văduviţi de „plăcerea textului”, de plăcerea împărtăşirii acelei poveşti de dragoste ce transcede timpul.

dinspre Dickens

romanul înfăţişează izbânda în timp a unui copil ce părea vitregit de soartă. Acţiunea pare a fi simplă, liniară: fiu al unui fierar – descris a fi „un ciclop bun la suflet”, micul Mariano nu avu şansa unei atenţii deosebite din partea mamei, ce rămăsese în adâncurile memoriei sale drept o femeie palidă, bolnăvicioasă, „cu ochi serioşi, duşi în fundul capului, care îşi lăsa cusutul, uneori, ca să îl sărute pe cel mic cu o violenţă fără de veste de parcă se temea că n-o să-l mai vadă vreodată”. Acest stil mascat indirect liber, filtrat de conştiinţa nebulos motivată a scriitorului, îi semnalează din timp lectorului avizat posibile desfăşurări ulterioare. Deşi băiatul ura şcoala, manifestând mare repulsie pentru mediul constrângător, se va bucura de înţelegerea tatălui care îi preţuieşte cum se cuvine priceperea într-ale desenului. Fire la început introvertită, micul Mariano începe să străbată lumea, în dorinţa de a-şi perfecţiona stilul. Către final, îl regăsim în apropierea Muzeului Prado, acolo unde ajunge să se bucure până şi de aprecierea oamenilor de rând. Devenise între timp Pictorul prin excelenţă, un simbol al artelor spaniole.

dinspre Cervantes

simţim parfumul cochet donquijotesc, al celui ce e în stare să se bată până şi cu morile de vânt, scopul final fiind acela de a surprinde frumuseţea sub toate formele ei. Din această perspectivă, romanul îmbracă un ton confesiv, eul narativ făcând aproape eforturi disperate de a-şi motiva propriile slăbiciuni. Cu timpul, tânărul pictor o va cunoaşte pe „draga lui Josephina”, cu care se va însura şi va rămâne aproape tot restul vieţii. Asistăm de-acum la rescrierea sentimentelor. Deşi fericiţi cu noua lor viaţă, odată cu trecerea timpului, cuplul va fi doar împăcat cu şirul din ce în ce mai convingător al deziluziilor experimentate, pentru ca, în final, iubirea de la început să fie conjugată într-o ură de o expresivitate aparte. Nevoia de perfecţiune nu moare pentru eroul principal; se va înconjura de modele dintre cele mai diverse, de vârstă ori provenienţă diferită. Infidelitatea omului acaparat de neîngrăditele provocări ale artei mari se consumă în primul rând în plan ideatic. Din acest punct de vedere, l-aş asemăna pe Ibanez (Renovales) cu artificialele personaje masculine ale lui C. Petrescu ori cu „dispreţuiţii” lui Alberto Moravia. Conştient mai mult sau mai puţin de greşelile pe care le comite în faţa soţiei sale, Mariano Renovales se (auto)închipuie fondatorul unei estetici totale: „O vreme visase la o capodeperă. O avea în imaginaţie cu totul, până la cele mai mici detalii. O vedea când îşi închidea ochii exact aşa cum ar fi trebuit să arate dacă ar fi reuşit vreodată să o picteze. Era Phryne, faimoasa frumuseţe a Atenei, apărând goală înaintea gloatei de pelerini pe plaja de la Delphi. Toată omenirea suferindă a Greciei păşea pe malul mării către vestitul templu, căutând intervenţia divină ca să scape de toate relele, schilozi cu mădularele diforme, leproşi respingători, oameni umflaţi de hidropizie, femei palide, suferinde, bătrâni cuprinşi de tremur, tineri desfiguraţi cu expresii hidoase, braţe uscate ca nişte oase goale, picioare diforme ca de elefant, toate fazele unei Naturi pervertite, expresiile deplorabile, disperate ale durerii omeneşti”. Prin urmare, frumuseţea ar trebui să aibă funcţie taumaturgică. De ce nu, Renovales nu avea cum să uite că încă din adolescenţă învăţase de la unul din primii lui profesori că „pictura trebuie să fie religioasă, primele desene din lume au fost inspirate de religie, în afara acesteia viaţa nu oferea nimic altceva decât un materialism josnic şi păcate dezgustătoare”. Şi totuşi... jalonând în căutările sale, Mariano Renovales ajunge să îşi dorească dispariţia propriei soţii, pentru a fi liber în a face noi cuceriri. Josephina înţelesese (cu acea intuiţie aparte) sentimentele soţului. Aflaţi într-un dialog ce prefigurează categoria grotescului, cei doi formulează pe rând întrebări retorice ori răspunsuri tranşante. Doar femeia are totuşi curajul de a i se destăinui până la capăt: „-Eu te-am iubit, ştii asta? Te-am iubit, dar acum nu te mai iubesc. La ce bun ? Ştiu că chiar dacă îmi juri în genunchi nu mi-ai fi niciodată credincios. Ai putea să fi şi legat cu şnururile de la fusta mea, însă gândurile tale ar năzui să mângâie acele frumuseţi pe care le adori tu. Ai un adevărat harem în cap”; răspunsul: „compasiunea tandră care îl făcuse să reziste la crizele de nervi ale soţiei îi dispăruse. Ce aştepta mai mult de la el ? Cât de departe avea să mai ajungă ? Ducea o viaţă de pustnic înfrânându-şi pasiunea lui sănătoasă, păstrând o fidelitate castă din obişnuinţă şi din respect, căutând o scăpare în capriciile fanteziei lui, şi până şi asta era o crimă ! […] Mânia lui îl făcuse insensibil şi dur”.

dinspre Shakespeare

reconsiderăm afirmaţiile tuturor personajelor, dându-ne seama că marea metaforă a volumului de faţă este fie falsitatea unei lumi ai cărei regizori vrem cu orice preţ a fi, fie – tragic percepută - lipsa de izbândă a fiecăruia dintre noi în a aprecia acea frumuseţe a echilibrului total, faţetă a adevărului suprem. De neuitat ultimele pagini, atunci când, obosit de escapadele avute, maestrul Renovales îndrăzneşte să reintre în camera soţiei. Odată cu re-vederea lucrurilor acesteia, pictorul trăieşte sentimente extatice: suntem sub stăpânirea unei desfăşurări simbolice; îşi reia lucrul pentru zile întregi, într-un final recompunând imaginea supremă a Josephinei. Într-un joc perfid al subînţelesurilor, toţi ceilalţi par a nu recunoaşte chipul din tablou.

Aflat în cimitir, Mariano Renovales „o imploră să îl ierte pentru că trăia”, „plânse; vărsă, în sfârşit, acele lacrimi fierbinţi, sincere, ce atrag iertarea. Era plânsul după care tânjise atâta timp. Acum simţea că se apropiase unul de celălalt, că erau aproape împreună, separaţi doar de bucata de marmură şi de puţin pământ. […] Îl iertă; trupul ei se ridică înaintea sa, aşa cum fusese în tinereţe, aşa cum îl pictase. Ochii săi adânci erau fixaţi asupra ochilor săi, ochi ce străluceau de iubire”. Totuşi... doar peste câteva pagini, anarhic, sub forma unui manifest de această dată neîncifrat, Renovales strigă „din afara” lui Goya ori Velasquez (cei odată urcaţi la rangul de zei): „Cădeţi, turnuri ale iluziei ! Năruiţi-vă, castele ale închipuirii, clădite cu dorinţa de a înfrumuseţa drumul, de a ascunde orizontul ! Drumul a rămas neatins, sterp şi pustiu.” Adevăr, minciună...

Marius Manta

...

Joi, August 6, 2009, 02:27 AM 

Mara Paraschiv - Postfata
     media: 0.00 din 0 voturi

Sincerităţi, melancolii…

Apariţia ultimului volum al Marei Paraschiv aş număra-o în rândul cărţilor inedite pentru peisajul contemporan. De acord, există din ce în ce mai evident o întoarcere către formele clasice ale poeziei nipone, în special pe filiera culturii engleze. Totuşi, concursurile organizate, simpozioanele ori diferitele întâlniri ce ar avea menirea de a trezi interesul publicului larg, nespecializat, pentru literatura asiatică, nu par a avea nici norocul de a fi fericit mediatizate, nici „nervul” de a trece peste orice obstacol. Puţine sunt aşadar numele emblematice ce rămân a se zbate pentru conturarea din ce în ce mai fidelă a acestor tehnici exotice; consider că bucuria este imensă când, în rând cu cei puţini, mai păşeşte un nume nou, care graţie unui jurământ organic, nerostit ci simţit, va servi nedisimulat aceloraşi principii.

Mara Paraschiv e evident un câştig pentru întreaga mişcare a locului – şi nu numai ! – interesată de filonul cultural nipon. Poetă, prozatoare de o fineţe aparte, câştigătoarea unor premii importante, probând o sinceritate totală (datorată în primul rând dialogului livresc cu micii adolescenţi – publicul primelor cărţi), autoarea ne propune de această dată o selecţie a haibun-urilor sale, scrise începând cu anul 2000 şi venind undeva către prezent - în final dovada statorniciei sale faţă de această specie literară.

Fără a utiliza termeni pretenţioşi, voi aminti că realitatea haibun-ului circumscrie o compoziţie literară ce îmbină în chip fericit proza cu haiku-ul. Dezvoltându-se totuşi de-a lungul timpului înspre mai multe direcţii, asistăm la o redefinire continuă a acestui concept. Proza este în majoritatea cazurilor de factură poematică, dar îmbină elemente de biografie cu autobiografie, eseul cu jurnalul ori însemnările de călătorie. Practica contemporană a realizării unui haibun alternează fragmente în proză cu haiku-uri, între elementele constitutive apărând logice relaţii semantice. Aşa cum e firesc, deşi am utilizat cuvântul proză de mai multe ori, vom înţelege că textul efectiv nu „narează”, nici nu „filosofează”, ci găseşte modalităţi mai distinse de a face referire la aspectul vizat. De aceea, metaforele însoţite de epitete, mai rar alegoriile, precum şi utilizarea verbelor la indicativ prezent ce imprimă autenticitate reveriei sunt elemente fundamentale pentru exerciţiul de a zămisli un haibun.

Mara Paraschiv are priceperea folosirii ustensilelor corecte, însă dincolo de toate, meritul personal este acela de a fi creat în volumul de faţă un spaţiu unitar al unor sentimente netrucate. Cele douăzeci şi trei de haibun-uri compun o lume aflată la porţile sugestiei, pentru unii chiar de o irealitate eterică. Lumina şi întunericul rămân feţele aceleaşi monede, aducându-ne aminte vrând – nevrând de Yin şi Yang ori de coincidentia oppositorum.

Dacă am alerga necuviincios de-a lungul paginilor, am descoperi o adevărată dantelărie a sentimentelor, toate încercând să explice măcar la nivel intuitiv legături suprafireşti între temporalitate şi spaţialitate. Doar aparent, primele fraze ale unora din haibun-uri se zbat în sfera banalului. Haiku-ul ce urmează, precum şi restul textului intervin propunând surpriza: asistăm fie la îmblânzirea timpului („Ceasul meu deşteptător”), fie la contopirea unor simboluri („Fluturele”). Din suita haibun-urilor prezente, cu totul marcantă mi s-a părut „Respiraţia trupului” din care reţin spre exemplificare doar „O încleştare, fără grabă, îmi soarbe puterea; mă preface marmură în noaptea singurătăţii; îngerii îşi scutură aripile, se multiplică în zeci de particule divine, dincolo de umerii mei, coborâţi în bernă. Deschid cartea din mine, spre mine; îi văd paginile înnegrite cu fierul încins al frunţii; Întind degetele; netezesc gândurile; se subţiază ca pânza unei ape. Mâinile neputincioase mă trag spre adânc, în loc să fiu pajură, să sfâşii cerul şi să-mi întind trupul într-o respiraţie, peste lumea absentă în care exist. Un zâmbet / pe o pagină albă / mistuie noaptea”.

Un volum remarcabil şi prin răbdarea de care Mara Paraschiv a dat dovadă, atât în alegerea sincerelor bijuterii, cât şi în ceea ce priveşte îndelungata aşteptare a publicării acestora în forma actuală, „poemele” fiind înfăţişate publicului respectând principiul cronologic. Asimilând cu o voluptate greu de definit „Fascinaţia înălţimilor”, poeta încheie seria haibun-urilor revenind cât mai concret asupra unui testament peste timp al armoniosului. „Umbrele neuitării” dar şi „Graba de zbor” pot fi pe rând capetele aceluiaşi pod.

Marius Manta

...

Miercuri, August 5, 2009, 01:32 AM 

Turner - Meridianul Turner
     media: 0.00 din 0 voturi

Meridianul Turner

13 nu e o cifră cu ghinion ! Am avut marea şansă ca în toţi aceşti ani să îmi aleg subiecte aproape de inimă. Pentru cei atenţi la desfăşurarea „literaturbahn”-ului, Joseph Mallord William Turner s-a aşezat cu mult timp înainte în galeria virtuală a creatorilor de excelenţă care mi-au influenţat într-un mod sau altul felul de a mă raporta la exigenţele unui luminiscent echilibru.

Ataşat ab initio de istoria culturală a Marii Britanii, aproape că nu îmi mai pot dimensiona bucuria pe care am resimţit-o în 1996, anul în care am păşit în ţinutul (auto)ridicat la rangul de mit. Una peste alta, ţin minte totuşi cu fidelitate momente de maxim interes ale acelei excursii: printre ele – celebrul British Museum, Galeriile (să îmi permiteţi exprimarea !) Tate. Încă de pe atunci, punctul comun era dat de celebrul pictor englez, greu de asociat vreunei şcoli de pictură. Peste ani, am aflat cu o bucurie nedisimulată şi evident copilărească că am stat în aceeaşi localitate (Margate) îndrăgită de însuşi Turner, loc ce a contribuit într-o oarecare măsură, într-o primă etapă, la asumarea unui mod de a transpune peisajul.

13 ani au trecut aşadar până la reîntâlnirea cu Turner, graţie unei iniţiative de excepţie a Szépművészeti Múzeum, Budapesta. În paranteză fie spus, mi-aş fi dorit să fi aflat o asemenea expoziţie undeva în arealul cultural al Bucureştiului, însă cu atâtea probleme ivite peste noapte în sânul unor ministere de mâna a doua, Nădlac pare să rămână unul din punctele cu rol de a facilita accesul înspre lumea civilizată.

Firul aventurii de două zile în Ungaria a fost de o simplitate cuceritoare: survolând pe net, am aflat de prin luna februarie de panotarea unei expoziţii Turner în Budapesta, avându-l drept „curator” pe James Hamilton, autoritatea numărul unu în domeniu. Am luat imediat legătura printr-un email cu biroul de informaţii al muzeului care, mulţumindu-mi pentru interesul acordat (gest convenţional, însă marketing inteligent sub sigla PR), m-a redirecţionat către un serviciu de e-ticketing care mi-a coordonat întreaga excursie: de la bilete şi traseul pe care îl aveam de parcurs, până la soluţia optimă a unui hotel de trei stele cu facilităţi deosebite şi cu un preţ sub cel al unui hotel de două stele ori margarete autohton. Şi pentru că aşa e românul – se uită des în grădina celuilalt – , în fapt aflat chiar în grădina vecinului, nu am putut să nu inventariez, la rându-mi, câteva aspecte. Prima dată când am părăsit ţara înspre Franţa, am realizat marea diferenţă dintre Est / Vest (ce-or mai însemna astea acum, Dumnezeu ştie !) pornind de la... şosea. Acum, liniştit oarecum de asfaltul lin dintre Arad şi Nădlac eram absolut convins că diferenţele au dispărut. Dincolo, la ei, stupoare: imediat după câţiva kilometri, într-un sătuc - piste pentru biciclişti; au continuat aproape de-a lungul întregului traseu, prezentându-ne chipuri de un calm nefiresc, oameni ce se întorceau cu câte o sacoşă aşezată strategic, pentru a nu incomoda. Pe bicicletă – „fiii câmpului”, tinere cu rochii nederanjate de vânt, siluete sport ori mai puţin zvelte, în fine, un mic spectacol al normalităţii.

2009 – Budapesta e aşa cum nici nu bănuiam ! Aveam impresia că o cunosc: de prin lecturi, atlase, documentare tv, impresii de călătorie ale cunoscuţilor, ori odată cu mica panoramă de care mă bucurasem cu 13 ani în urmă, atunci când o traversasem pe şoseaua de centură. Acum, m-am bucurat de tot ce poate oferi mai bun: o croazieră pe Dunăre, vizitarea locurilor încărcate de o istorie aparte a bunului gust. Printre acestea, îmi voi aminti de partea veche a oraşului unde punctul de atracţie va rămâne probabil vestita Biserică Mathias. Dincolo de Gellert ori Castelul Buda, rămân de o frumuseţe aparte străzile înguste, Bastionul pescarilor. În Pesta rămâi uimit de multe edificii clădite în cele mai diferite stiluri. Fireşte, nu le voi enumera acum pe toate (nu am voie să uit Opera, Parlamentul, Basilica, etc.).

Museum of Fine Arts sau Szépművészeti Múzeum e situat în imediata apropiere a Pieţii Eroilor. Scopul central al excursiei era de-acum atins, ba chiar vizibil de la o depărtare apreciabilă. Apariţia neoclasică era (poate doar subiectiv) locul potrivit pentru un eveniment de o asemenea amploare. În fine, dincolo de perfecta organizare a reprezentanţilor muzeului, ce ar putea fi punct de plecare pentru un alt material, rămâne Expoziţia: Turner & Italy, o expoziţie tematică ce a fost concepută doar pentru a fi prezentată în trei oraşe europene: Ferrara, Edinburgh, Budapesta. Lucrările expuse au fost în număr de aproximativ optzeci, deşi cele trei locaţii au prezentat şi câteva mici diferenţe. Probabil mai mult ca niciodată, am realizat cu acest prilej măreţia ce poartă emblema Joseph Mallord William Turner: un romantic aparte, care a găsit în mitologie, istorie ori peisaj puncte de plecare în însăşi rescrierea principiilor artei. Caracterul inovator al lucrărilor sale, neastâmpărul de care a dat dovadă, surprins atât de bine de acelaşi James Hamilton în „Turner – a life”, are multe puncte de tangenţă cu pagini de literatură celebre. Expoziţia îşi demonstrează unicitatea prin maniera pluridisciplinară de a înfăţişa aspecte ale picturilor lui Turner. Gândită dintr-o perpectivă largă, organizatorii au pus accentul pe legăturile ce s-au ivit între Turner şi artiştii preocupaţi de tărâmul Italiei, precum şi pe influenţele directe sau indirecte ale contemporanilor. Gândind până la urmă cronologicul drept principiu coordonator, expoziţia a fost structurată de-a lungul a opt momente, începând cu 1790, anul în care Turner devenea familiarizat cu peisajele italiene ce îi parveneau în Londra, sfârşind cu celebrele tablouri ce marchează în mod plenar întreaga-i creaţie. Ei bine, odată cu evoluţia interesului faţă de o Italie oarecum utopică, reclădită dinspre mit, odată cu diversificarea tehnicilor de exprimare artistică, un ochi atent ar putea întrevedea legături de un simbolism resemantizat între Italia şi Anglia, între luminoasa Veneţie şi măreţia Romei, dimpreună cu celebrele jocuri de lumină ale landscape-urilor ori seascape-urilor sale. Recunosc că în indolenţa şi nepriceperea mea, nu am simţit nimic special în faţa Mona Lisei, aflat în Luvru; mărturisesc însă că de această dată am rămas zeci de minute copleşit de o pânză pe care probabil nu o voi mai vedea vreodată: Modern Rome: Campo Vacino. Şi peste toate acestea, celui răbdător, Turner & Italy i-a mai rezervat o surpriză: o parte a carnetelor cu schiţe (pe care le antevăzusem în seria îngrijită de Gerald Wilkinson), posibilitate de a observa modul elaborat al artistului de a înregistra infinitezimalul.

Deşi nu sunt o fire optimistă, datorând acelei zile frumoase aduceri-aminte, îmi permit să sper că, fie şi peste alţi treisprezece ani, voi mai avea bucuria de a-l revedea pe Joseph Mallord William Turner acasă, la Tate.

Marius Manta

...

Luni, August 3, 2009, 01:42 AM 

Okakura Kakuzo - A treia ceaşcă de ceai
     media: 0.00 din 0 voturi

A treia ceaşcă de ceai

Există o istorie a ceaiului, există această preafericită formă de a-ţi petrece timpul liber ! Din păcate, prea puţini ar mai putea avea acces la arta de a servi băutura care, fără exagerări, a schimbat în varii momente însăşi istoria omenirii. Percepută în ultimul timp doar ca pretext pentru a etala fiţe prin mall-urile recent apărute, calea ceaiului pare să se autosalveze (ca prin miracol) pentru încă o dată prin cei ce au intuit câteva din sensurile înalte pe care le presupune.

Discutând de-a lungul timpului pe această temă, am observat cum, în mod evident, „cafegiii” ultimei jumătăţi de secol au asociat aproape forţat imaginea ceaiului cu cea a unei sănătăţi precare. La urma urmelor, nu-i aşa, prima grijă când vizitezi un bolnav este de a nu uita acasă termosul cu ceai: de mentă, de coada şoricelului, de gălbenele, etc. Suntem într-o zonă nu tocmai fericită... Dar, ca prin miracol, ne aducem aminte cum undeva, cândva erau prezente ceainăriile, îi ascultăm cu plăcere pe cei care se întorc din marile oraşe ale Europei, acolo unde, în căutarea unui moment de linişte, băştinaşii (ce cuvânt potrivit !) nu „trag una mică”, nu gâlgâie o halbă de bere, nici nu îşi „tămâiază” papilele cu alcool ci, ca într-o poveste pe care încă avem puterea de a o înţelege, au răbdarea de a savura minute în şir o ceaşcă din cel mai rafinat ceai, înţelegând motivele pentru care se poate plăti mai mult pentru o cantitate mai mică de băutură. Ei bine, aşa cum afirmam la început, dincolo de prezenţele „pisicite” din mall-uri (să recunoaştem - de un farmec aparte), dincolo de vecinu şi vecina care mai înainte de a-şi deschide dimineaţa geamul se îndreaptă cu ochii mijiţi către bucătărie, în marea aventură a căutării ibricului şi a sfântului Iacob(s) - varianta vidată, de 250 gr. - se pare că în ultimul timp există o oarecare preocupare de a reînvia o artă ce părea apusă.

Emisiuni ce nu îşi găsesc locul în „prime time” difuzează documentare despre chado, deopotrivă despre Japonia medievală şi contemporană, prezintă sortimente inedite de ceaiuri pentru diferite scopuri (incluzând aici şi pe cele medicinale - şterg mica ironie anterioară); în coloanele revistelor dai peste din ce în ce mai multă informaţie cu privire la calităţile acestei băuturi, edituri diverse transformă în adevărate evenimente lansări de carte pe această temă, oraşele mari îşi permit unul sau mai multe magazine specializate. Lucrurile încep să se îndrepte. O bucurie asemănătoare am împărtăşit-o în cadrul acestei rubrici, odată cu cronicile la cărţile „Maestul de ceai” de Yasushi Inoue şi „Foc în pavilionul de ceai” de Ellis Avery.

A treia ceaşcă de ceai ne este prilejuită de apariţia la Editura Nemira a „Cărţii ceaiului”, vestita lucrare a lui Okakura Kakuzo, care a traversat în special spaţiul european, propunând în ultima instanţă o mai bună înţelegere a unei arte străvechi de a trăi. Okakura Kakuzo face parte din generaţia celor care şi-au dorit să redeschidă porţile Japoniei către lume. Studiază la Universitatea Imperială din Tokio, pentru ca mai apoi să fie numit responsabil cu restaurarea şi păstrarea templelor reprezentative budiste, devenind astfel una dintre personalităţile cele mai conştiente de necesitatea promovării educaţiei pentru artă în cadrul Ministerului Japonez al Culturii. Fondează Şcoala de Arte din Tokyo în cadrul căreia, printre altele, ţine un curs de istoria artei japoneze şi e interesat punctual de pictura tradiţională Nihonga. „Cartea ceaiului”, scrisă în engleză la New York abia în 1906, la apusul vieţii, are rolul de a prezenta într-o formă accesibilă occidentalilor istoria ceremoniei ceaiului, propria-i filosofie, dar şi influenţa pe care a exercitat-o de-a lungul secolelor asupra artelor.

Premisa de la care pleacă Okakura Kakuzo este aceea că în jurul ceremoniei ceaiului se motivează însuşi sensul vieţii. Termenul de filosofie nu trebuie înţeles aici conform uzanţei occidentale; nu acceptă sensuri scolastice şi nici taxonomii aride. Dimpotrivă, filosofia ceaiului acoperă un larg spectru de nuanţe: pune în evidenţă idei etice şi religioase despre natură şi om. Este în acelaşi timp un principiu ordonator pentru igiena şi sănătatea vieţii, explică comfortul simplităţii dar şi un soi de geometrie morală din care ar putea reieşi măsura lucrurilor şi fiinţelor.

Singurul aspect ce aduce o oarecare umbră asupra lucrării este tonul mult prea înflăcărat de-a lungul anumitor pasaje deşi, până şi acesta ar putea fi uşor înţeles, datorându-se evident perioadei în care a fost scrisă şi scopului declarat. Chiar dacă la început calea ceaiului ar putea părea „mult zgomot pentru nimic” ori „o banală furtună într-o ceaşcă de ceai”, avem promisiunea că „în gustul chihlimbarului lichid din cupele de porţelan alb-sidefiu cei iniţiaţi vor regăsi ceva din stăpânirea caracteristică lui Confucius, din picanteria lui Laotse sau poate chiar din parfumul eteric al lui Buddha Sakyamuni”.

Aşa cum e şi firesc, cuprinsul punctează fericit prin fiecare capitol câte un pas în demonstraţia întreprinsă: „Cupa umanităţii”, „Şcolile de ceai”, „Taoismul şi budismul zen”, „Camera de ceai”, „Aprecierea artei”, „Florile”, „Maeştrii de ceai”. „Taoismul şi budismul zen” este capitolul ce are misiunea cea mai dificilă, aceea de a explica occidentalului, fie şi la nivel intuitiv, parte a principiilor budiste, zen, taoiste. Adevărul poate fi atins numai prin înţelegerea contrariilor. Atât zenul cât şi taoismul sunt modalităţi evidente de susţinere a principiilor individualiste. Calea ceaiului este conştientă că nimic nu este real în afară de ceea ce are legătură cu felul în care lucrează propriul nostru intelect. Utilizând fie parabola, fie alegoria, în multe cazuri autorul ne prilejuieşte întâlnirea cu tradiţia mai mult sau mai puţin orală: „Yeno, al şaselea patriarh, a văzut o dată doi călugări care priveau steagul fluturând în vânt din vârful unei pagode. Unul dintre ei a zis: «Vântul este cel care se mişcă». Celălalt l-a contrazis: «Ba nu, steagul este cel care se mişcă». Yeno le-a explicat amândurora că adevărata mişcare nu e nici cea a vântului, nici cea a steagului, ci cea a minţii lor”. În contextul întregii cărţi, pasajul citat are multe alte rezolvări, dincolo de o textualitate mărginită. Deşi sunt multe trimiteri la perioade zbuciumate din istoria Japoniei, Okakura Kakuzo rămâne ataşat de principiile armoniei pe care şi le doreşte atotguvernatoare. În această ordine a ideilor, calea ceaiului este apropiată de calea florilor, ikebana fiind chiar parte integrantă a camerei de ceai. Micul dar fascinantul istoric al camerei de ceai pleacă dinspre ideogramele ce îi semnalau prezenţa drept „lăcaşul plăcerii şi al fanteziei”. Cea dintâi cameră proiectată în exclusivitate deservirii ceaiului a fost cea a legendarului Sen-no-Soeki, mult mai cunoscut sub numele de Rikyu, cel care în secolul al XVI-lea, a formulat şi perfecţionat principiile aflate la baza ceremoniei ceaiului. Arhitectura camerei sau camerelor de ceai e în continuare atent explicată, sunt inventariate instrumentele folosite, de o valoare ce nu poate fi cuantificată. Capitolele care ar fi putut prezenta un plus de informaţie sunt „Şcolile de ceai” şi „Maeştrii de ceai”.

Gândită în contextul economic, politic dar mai ales al deschiderii culturale japoneze de la inceput de secol XX, „Cartea ceaiului” pare să rămână lectura obligatorie pentru orice iubitor al acestei arte. Bucurându-se şi de condiţii editoriale de invidiat, ineditul „tratat” reuşeşte să ne convingă că „fiecare nouă ceaşcă de ceai are propria individualitate, e rezultatul unei armonii irepetabile între apă şi foc, întruchipează o tradiţie unică, are o poveste de spus, care e numai şi numai a ei, şi e menită să conţină frumuseţea pură”. Păstrând proporţiile, e adevăratul crez pentru chado !

Marius Manta

...



Cautare


Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Ultimele insemnari

Linkuri

Arhiva

powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare