Marti, Septembrie 15, 2009, 12:37 AM 

Liviu Danceanu - Pe când sunetul divulga secrete
     media: 0.00 din 0 voturi

Pe când sunetul divulga secrete

Printr-un frumos joc al vieţii, abia revenit dintr-unul din cele mai importante oraşe muzicale ale Europei, am intrat în posesia ultimelor cărţi semnate de Liviu Dănceanu şi publicate la Editura Muzicală – „Jurnal parţial sonor” şi la Editura Corgal Press – „Apocalipsa muzicii savante”. Rândurile de faţă nu vor să se înscrie nici în hainele vreunei cronici, şi nici nu pot pretinde că stabilesc în tuşe fine un portret Liviu Dănceanu. De altfel, tipul acesta de personalitate complexă limitează până la extrem construcţii precum „compozitorul Liviu Dănceanu”, „profesorul Liviu Dănceanu”, etc. Dacă eşti conştient de laturile multiple în care un om creează, atunci, fără doar şi poate, ai un sentiment de insuficienţă semantică. Dacă în anul de graţie 2009 s-ar atribui unei „personalităţi totale” titlul de doctor, gestul ar putea să pară atât de desuet, încât, pentru „scena” culturală, intenţia iniţială să se transforme într-o fantoşă, într-o grimasă nefericită.

Aşadar, intenţia este aceea de a-mi transcrie bucuria pe care am resimţit-o odată cu lectura cărţilor amintite mai sus. Şi asta pentru că, strict personal, l-am întâlnit pe Liviu Dănceanu în două momente diferite: prima dată, cu mulţi ani în urmă, ieşit de la un spectacol din cadrul Zilelor Muzicii Contemporane, am dat iama în calea domniei sale, întrebându-l de unde aş putea achiziţiona înregistrări cu celebrul Archaeus. A doua oară, am stat aproximativ în aceeaşi perioadă, în aceeaşi vilă, undeva la Slănic Moldova. Recunosc, în ambele cazuri mi s-a părut o fire dificilă: fie poate pentru lipsa totală a vreunui răspuns în cazul primei întâlniri, fie poate din felul voit distanţat de a se raporta la o bună parte a celor din jurul său, am văzut în Liviu Dănceanu tipul de om tranşant, rece; l-am văzut pe cel ce ştie mereu unde să găsească drumul cel mai drept pentru atingerea scopurilor propuse. L-am citit, m-a interesat, m-a complexat, mi s-a părut sofisticat, uneori greoi (cu sensul „prea didactic”).

Bucuria lecturii celor două cărţi vine dinspre realitatea întâlnirii cu o altă faţă, mult mai umană, purtătoarea unor regrete ori întrebări, descoperind un om cu întreaga gamă a disponibilităţilor sufleteşti. Plusurile şi minusurile se adună fericit într-un jurnal de o fineţe aparte, ce din punct de vedere strict cronologic acoperă întreg anul 2008. Aici, Liviu Dănceanu nu se opreşte doar la a nota „peste zi” întâmplările ci, cu largheţea unui intelectual rafinat, nuanţează evenimente, conferindu-le o aură mai mult sau mai puţin meritată. Are ştiinţa de a se surprinde în puncte de un subiectivism total, cât şi conştiinţa de a mărturisi importanţa unora din colaboratorii, profesorii, marii oameni de muzică - şi nu numai - pe care contemporaneitatea ni i-a lăsat în grijă. Iată, un exemplu adecvat vine odată cu figura lui Ovidiu Bălan, cel care aproape că a adunat în sala de concerte generaţie după generaţie. În memoria noastră ar putea rămâne ca fiind „făcut din argint viu. Ca un mercur ce indică mai mereu temperaturi suprafebrile, te convinge că absoarbe totul în juru-i. Sunete, idei, tineri talentaţi, femei frumoase se prind viguros ca de un magnet identic fiinţei lui aparent plăpânde”. Am reţinut însă, cu acelaşi prilej, şi ironia: „Ar fi putut manageria orice orchestră din lume, purtându-le zvonul de mărire şi putere. N-a fost să fie. Poate pentru că i-a plăcut să construiască de la temelie un colectiv de Meister Spielmani, căreia timp de aproape patru decenii i-a fost General Direktor. Sau poate că n-au fost prea numeroşi (ori prea potenţi) cei care ar fi putut să tragă de el nu la stânga, ci la dreapta, nu spre est, ci spre vest, nu în jos, ci în sus”. Asemenea portret nu este singular, însă nu avem spaţiul necesar pentru a semnala întreaga galerie propusă de autor. Mă văd nevoit a repeta, ceea ce mi-a plăcut în acest „jurnal parţial sonor” este însăşi disponibilitatea autorului de a trece pragul către cititor. Avem un registru bacovian, avem şi „nebunia cotidianului” ori a statutului de profesor. Scurte exemplificări: „Plouă. Într-o mahala, zemuind de melancolia şi amintirea dandanalelor de altădată, plouă. De dimineaţă plouă, plouă, plouă, dar Bacăul refuză să se topească în atmosfera tipică lacustră, cu ornamente diluviale”; „un purcoi de examene mi-a furat din oxigenul ultimelor zile. Birocraţia sufocă învăţământul românesc. Am sentimentul unei pubele care, colectând tot mai multe deşeuri, împrăştie o duhoare din ce în ce mai intensă. Evidenţe, grafice, rapoarte, referate, regulamente, statistici, normative, instrucţiuni, chestionare înnourează un cer altădată senin...”

Am citit „Apocalipsa muzicii savante” ca o continuare firească la Jurnal. E un eseu care reuşeşte în aproximativ o sută de pagini să traseze (nu am zis să gestioneze!) tabloul apocaliptic al muzicii savante. De ce intitulată muzică savantă ? Care sunt cauzele acestei degringolade ? De ce am ajuns să vorbim despre „gerontismul progresiv ce lucrează la nivelul lui homo-sapiens” ? Cum a fost prefigurat un homo-musicus şi care sunt punctele de tangenţă ale acestuia cu acutizantul sfârşit al unor structuri veşnic în căutarea armoniei ? Care au fost atributele funcţionale ale muzicii savante ? O parte din răspunsuri le veţi găsi în această carte-eseu pe care personal aş introduce-o drept lectură obligatorie în cadrul tuturor instituţiilor interesate de orizonturile frumosului.

Şi pentru a treia oară... în final, răman cu bucuria că cel puţin de această dată nu am fost privit distorsionat şi nici că am privit ori prea la dreapta, ori prea la stânga, ori prea înspre est ori înspre vest; rămâneţi cu sugestia unei lecturi care acaparează, amintind pe undeva de tonul ultimativ a lui Nietzsche: fireşte - în alte haine, în faţa unui alt public.

Marius Manta

...

Marti, Septembrie 15, 2009, 12:36 AM 

Marian Rădulescu – „Istorioare cu miroazne şi crustă”
     media: 0.00 din 0 voturi

Marian Rădulescu – „Istorioare cu miroazne şi crustă”

În plină nebunie a programelor tv, care pun la zid - din ce în ce mai abatir - nesocotinţa pe care o manifestăm în alcătuirea meselor zilnice, sufocaţi de problemele de serviciu ba şi mai mult – de eventualul colăcel de grăsime, ce ne reaminteşte la fiecare pas că „da, mâine trebuie să mănânc cu mai multă grijă”, pare să uităm voit nume celebre într-ale „bucătăriei”. Să îi punem aşadar la zid pe Anton Pann ori Păstorel, pe Sadoveanu ori pe Kogălniceanu plus Negruzzi ? Ori vreţi să ne uităm şi mai departe-n cronici? Bucatele – pentru unii curat meşteşug de aţâţare a simţurilor, de reîmprospătare a unor amintiri uitate-n vreun cufăr, pentru alţii prilej de discuţii savante ori de concursuri (care de care mai neroade).

Şi cât am urât vorba ceea bătrânească !... Or trece toate prin stomac dar acu depinde... şi de stomac şi de al său antrenament, şi de gâlceava stomacului în faţa bunului echilibru... Să îi scoatem din discuţie pe Mitică şi Costică, măcar pe moment. A... Cine sunt cei doi ? Îi cunoaşteţi foarte bine – cei care merg pe litoral ca să încropească în sânul familiei un grătar printre buruienile de la marginea şoselei, cei care cu acelaşi grătar sunt în stare să se încurce-n vorbe tocmai sus... ridicaţi la cer (a se citi acoperişul blocului !) de nerăbdarea de a desface purceluşul, mai disciplinat spus - „petul de plastic” – adică berea. Fireşte, aveţi dreptate: Mitică şi Costică s-ar simţi fericiţi în multe alte variante (pseudo)existenţiale. Totuşi, am fost cât am putut de tranşant: să îi lăsăm deoparte !

Iar atunci, neplimbată din cabinet în cabinet medical , tradiţia noastră culinară iese la iveală îmbietor... Printre altele, mi-aduc şi acum aminte cu mare bucurie de emisiunile lui Radu Anton Roman , adevărate spectacole culinar-culturale ori de clipele petrecute alături de acesta (din păcate doar imaginar), odată cu lectura monumentalului volum „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti”.

Ei bine, nu cu mult înainte de începutul toamnei, am primit spre lectură o carte uşor ciudată şi totodată îndrăzneaţă. Recunosc, strict bio-bibliografic, despre autor nu aş putea spune prea multe. Cu toate acestea, Marian Rădulescu va fi unul dintre numele pe care de acum înainte le voi urmări îndeaproape, graţie felului potrivit de a amesteca vorba dulce cu utilitatea efectivă pe care o propune cartea de faţă. Mai concret, prin intermediul Editurii „Raluca”, Marian Rădulescu reface traseul unor istorioare „cu miroazne şi crustă”. Combinând ceva din savoarea limbii lui Sadoveanu cu felul uşor mai pragmatic a lui Păstorel, autorul pare a fi demnul continuator a lui Radu Anton Roman. Probabil buzoian, semnatarul rândurilor pare să fi avut tragere de inimă atât către marea „curte a miracolelor bucătăriei tradiţionale româneşti”, cât şi pentru acea bucurie a co-împărtăşirii. Reţetele prezentate nu sunt deloc dificile pentru omul modern. Pentru realizarea bucatelor promise, Marian Rădulescu aduce în prim plan marea experienţă a oamenilor pe care probabil i-a îndrăgit cel mai mult de-a lungul vieţii: ciobanii. Aceştia sunt prezentaţi aproape ca nişte magi, păstrătorii unor secrete milenare, ce pentru o clipă înţeleg să oficieze ritualuri purtătoare de sensuri în imediat. Întâlnirile dintre aceste figuri reînviate în mintea autorului recompun o lume ademenitoare, o lume deopotrivă a palpabilului şi a clipei de graţie.

Simplist, reţetele sună când simplu, când extrem – ademenitor: bulzul de Penteleu, tochitură măcelărească a la Babeş măcelaru, pui ca la Pietroasele, „Păstrăvii” lui Gheorghe Moagher, plăcinta lui don’ ‘nvăţător de la Negoşina, mămăliga, cronţonelele lui Moş Ghiţă, facere de vin pelin şi tămâioasă, ciorbă şi friptură de „raci”, etc. Fireşte, cum am lăsat să se înţeleagă, toate acestea sunt împresurate de snoave, de întâmplări, situaţii ce provoacă râsul sănătos. Cele extrem serioase se îmbină fericit cu cele ce ţin de cotidian. La urma urmelor, după cum zice şi autorul – „Mâncărurile acestea au un secret al lor, că din te miri ce, iese o haleală aşa delicioasă, dar mai ales sănătoasă şi nu grea ca a noastră. Se spune că secretul este focul la care este făcută mâncarea, foc tihnit din lemne groase şi puţin verzi, că nu aveau timp să se usuce. Sau fumul care învăluia vasul şi pătrundea în mâncare în timp ce fierbea. […] Eu, umil gurmand călător, zic că îngredientul lor secret este dăruirea, meticulozitatea şi dragostea cu care se apucă ei să facă o treabă”. Ei bine, această triadă o regăsim şi în propunerea semnată Marian Rădulescu: iubire de aproape, hărnicie, armonie. S-aveţi poftă !

Marius Manta

...



Cautare


Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Ultimele insemnari

Linkuri

Arhiva

powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare