Vineri, Septembrie 18, 2009, 04:09 AM 

Adrian Jicu - Recuperări, estetici derutante
     media: 0.00 din 0 voturi

Recuperări, estetici derutante

Am fericita ocazie de a semnala, poate cu o mică întârziere, eseul monografic dedicat de Adrian Jicu uneia dintre personalităţile care, pe nedrept, a fost lăsată prea mult sub colbul timpului: H. Sanielevici.

Apărut înspre finele anului 2008 la Editura Cartea Românească, volumul a confirmat pe deplin încă un nume „din garda nouă”. Cât se poate de obiectiv, îmi permit să apreciez profesionalismul celor de la Cartea Românească, odată cu girul acordat tinerilor, în special lui Antonio Patraş cât şi lui Adrian Jicu, fiecare dintre aceştia găsind o formulă proprie, fie de a reinterpreta partituri „bătătorite” („Ibrăileanu. Către o terorie a personalităţii” – Antonio Patraş), fie de a fixa un punct analitic în receptarea operei lui H. Sanielevici.

Adrian Jicu are priceperea de a realiza portretul amintit în tuşe fine, împrumutând chiar de la personajul – subiect al cercetării sale ştiinţa de a contextualiza afirmaţiile critice. Istoria studiului întreprins e simplă: de altfel, autorul are marele merit de a nu supralicita în niciun moment miza cărţii. Încă de la primele pagini, ce conţin în fapt argumentul edificiului, Adrian Jicu îşi măturiseşte bucuria de a fi găsit în subiectul ales un punct de plecare pentru o operă critică închegată; personal, consider că ar putea să îşi propună printre altele, pentru viitor, şi alte asemănătoare reevaluări de substanţă. Poate e ciudat pentru unii tocmai faptul că de această dată subiectul este cel ce pare că şi-a ales criticul. Eseul „Dinastia Sanielevici. Prinţul Henric, între uitare şi reabilitare” are girul lui Liviu Leonte, profesorul care a îndrumat teza de doctorat a criticului băcăuan. Dacă este să dăm crezare cuvintelor din argument – „am pornit această monografie ştiind puţine despre H. Sanielevici. Auzisem câte ceva la un opţional de Istoria criticii româneşti, predat de profesorul Leonida Maniu la Universitatea din Bacău şi de acolo a plecat totul. După ce lucrurile au luat o turnură oficială prin admiterea la doctorat, am trecut la fapte, pomenindu-mă în faţa unei opere vaste, pe care nici nu o băuniam.”, meritul autorului este cu atât mai mare. Demonstrează cu fiecare pagină apetitul pentru a duce la bun sfârşit un lucru început. Treptat, e cazul numelor cu rost în critică, şi aici, tonul uşor confesiv dispare, pentru a lăsa loc unei structuri rotunde, perfect argumentate, ce oferă lectorului numeroase motive de a reţine complexitatea personalităţii lui H. Sanielevici.

Mai sus, nu am ales întâmplător numele lui Antonio Patraş şi Adrian Jicu; sunt printre puţinele figuri din critica tânără ce mai au gust pentru documentul vechi, pentru ore nesfârşite petrecute în săli de lectură, pentru munca de cercetare. Nu fac parte în niciun caz din rândul celor interesaţi cu orice preţ să se „afle pe tarabă”. Pentru ei, cartea rămâne un eveniment central, de o importanţă majoră în viaţa personală şi profesională, drept pentru care nu asistăm la însăilări şi nici la judecăţi de valoare distorsionate de moda timpului ori de cerinţe exclusiv universitare.

Felul minuţios în care este structurat volumul face dovada unui condei disciplinat, obişnuit cu mai multe paliere de lectură, un „recuperator competent” ce aruncă în jocul cultural afirmaţii bine dozate. Disponibilitatea de a nuanţa până către infinitezimal, cât şi obişnuinţa de a-şi contextualiza mereu subiectul cercetării, refac viaţa tumultoasă a unuia dintre cei mai de seamă intelectuali ai sfârşitului de secol nouăsprezece – început de secol douăzeci. După cum certifică actul de naştere, vom fi interesaţi de Henrihu Sanielevici, „israelit de religie ortodoxă”. Vremurile grele ale copilăriei şi ale adolescenţei timpurii îl obligă să trăiască în provizoratul Botoşanilor, perceput sub forma unui târg cosmopolit, cu populaţii amestecate dar care trăiesc în bună înţelegere. Aceste detalii rămân doar pentru câteva clipe aparent lipsite de importanţă deoarece, în mod evident, H. Sanielevici va reuşi ca în viaţă, în ciuda tuturor vicisitudinilor, să găsească soluţii până şi în ultima clipă. Uşor pretenţios, încă de la început criticul ne semnalează apartenenţa lui Sanielevici la o familie numeroasă, comparabilă cu o adevărată dinastie – „titulatură” motivată printre altele şi de succesele notabile ale membrilor ei. Astfel, Simion, primul născut, se evidenţiază în domeniul matematicii, obţinând titlul de doctor la Sorbona, ulterior ocupând funcţia de profesor la Universitatea din Iaşi. Alexandru S. I. Sanielevici, fiul său, devine specialist în fizică nucleară şi este membru corespondent al Academiei Române. Pe de altă parte, Solomon Sanielevici ar fi putut deveni un pictor de renume, tablourile sale fiind cotate la sume exorbitante. Pentru a ne completa imaginea, nu avem voie să-l uităm nici pe Iosif care devine senator de Chişinău, în timp ce Max Sanielevici a fost un finanţist de succes. Criticul este conştient de implicaţiile intelectuale pe care le presupune o asemenea diversitate în câmpul preocupărilor. În tot cazul, doar peste câteva pagini, H. Sanielevici este deja investit cu semnele „reflexivismului” – „o boală neînţeleasă pe care o pune pe seama romantismului epocii”. Perioada dedicată şcolarizării nu este lipsită de evenimente neplăcute dar singura certitudine este aceea legată de faptul că pe unde a trecut, H. Sanielevici nu a rămas neobservat. Am putea admite încă de pe acum că, sub forma unui corolar al tuturor plusurilor cu care fusese înzestrat / se înzestrase, Sanielevici a rămas în conştiinţele contemporanilor drept un om de o inteligenţă cu mult peste medie.

După cum deja am scos în evidenţă, Adrian Jicu parcurge „cu lupa în mână” întreaga perioadă de formare a criticului de mai târziu; reface traseul colaborărilor cu diferite reviste, în centru aflându-se Curentul nou, adversara sămănătoriştilor. Este analizată scurta peregrinare pe la Viaţa Românească dar şi legăturile cu Adevărul literar şi artistic. Sărind înspre anul 1933, îl găsim pregătit pentru a publica Răzvrătirea lui Dionysos dar în aşteptarea acceptului editorului, va scrie o amplă prefaţă ce se va transforma ea însăşi într-un volum de sine stătător. Noua lucrare, apărută în două volume, va combate în jurul anilor ‘36 rasismul hitlerist chiar cu teoriile raseologice, atrăgând imediat atenţia şi stârnind vii comentarii pe marginea ei.

Adrian Jicu percepe legăturile indisolubile ce se stabilesc între sociologul Sanielevici, omul de ştiinţă, criticul literar ori polemistul ce nu admite să facă vreun pas îndărăt. Acesta este şi miezul lucrării; la îndemnul aceluiaşi Adrian Jicu reţinem că Sanielevici este unul dintre primii ce s-au aplecat riguros asupra lui Marx şi Engels, pentru ca mai apoi să fie interesat punctual de evoluţia claselor sociale, de a sprijini propaganda pentru industrializarea ţării, de a nuanţa la nesfârşit poziţia faţă de poporanism ori semănătorism, în centru rămânând, aşa cum era de aşteptat, „problema evreiască”. Extrem de ciudată este chiar apetenţa pentru a propune propriul sistem de diferenţieri rasiste: succint, „dalicii şi dinaricii ar fi superiori celorlalte rase prin faptul că şi-au impus limbile şi cultul solar. Aşadar, Germania, care are în componenţă cu precădere nordici şi ostbaltici, adică rase inferioare, nu poate emite pretenţia de a fi continuatoarea unică a rasei ariene. Punctul de iradiere superioară ar fi Anglia şi ţările nordice”.

În plan literar, Sanielevici nu este convins pe de-a-ntregul nici de maiorescieni, nici de gherişti. Fiind „convins că facultăţile psihologice care înrăuresc toată viaţa socială a unui popor se manifestă mai precis tocmai în artă şi literatură”, pe de o parte dovedeşte că era la curent cu noutăţile din estetica germană, în timp ce, pe de altă parte, nu renunţa la dorinţa de a articula o variantă de critică ştiinţifică. De fapt, conform opiniei sale, „critica şi istoria literară nu au ieşit încă din faza descrierii exterioare pentru că nu s-au găsit legile generale care să explice producerea fenomenelor”. Deşi doreşte respingerea impresionismului, cu alte cuvinte a improvizaţiei, Sanielevici propune o perspectivă largă, integratoare, complexă, având drept piloni principali considerente din antropologie, estetică, sociologie. În ciuda tuturor acestor „speculaţii” sclipitoare, H. Sanielevici ratează multe nume mari ale epocii. Sunt de reţinut în special altercaţiile cu Sadoveanu, scriitor în care Sanielevici nu vedea decât „beţia, adulterul, prostituţia şi violenţa până la criminalitate” ori faţă de opera căruia declama: „nu-i naturalism, e bestialitate curată. D. Sadoveanu are un suflet de vagmistru. Când ţi-o spune un vagmistru că «a trăit», asta înseamnă că a făcut multe beţii şi a avut multe femei... Altceva decât beţie şi dragoste haiducească n-a văzut”. Mult mai temperat se va arăta faţă de literatura nouă, însă nici aici nu apreciază vreun scriitor în întregime. Va rămâne adeptul „literaturii de peste munţi” (Grigoroviţa, Bănăţeanu, Buticescu, Păcăţeanu, Ion Pop-Reteganul), la care apreciază un anume tip de moralitate, în timp ce dintre numele consacrate ale literaturii noastre nu va scrie decât puţine rânduri de apreciere despre Alecsandri, Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Panait Istrati. Iarăşi... sunt totuşi de notat comentariile privitoare la curentele culturale !

După întreg excursul bio-bibliografic, după o viaţă analizată până în cele mai intime resorturi, sunt binevenite cele două capitole cu rol de concluzie – „Receptarea critică” şi „Sanielevici, par lui meme”.

Din postura istoricului literar, Adrian Jicu ne oferă posibilitatea de a înţelege zgomotul unei existenţe netrucate, de a recompune cât mai fidel epoca pe care H. Sanielevici a marcat-o şi în faţa căreia nu s-a socotit niciodată un învins.

Marius Manta


Comentarii


    Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile

    Cautare


    Categorii

    Aboneaza-te la insemnari


    Ultimele insemnari

    Linkuri

    Arhiva

    powered by
    www.ABlog.ro
    Termeni si Conditii de Utilizare