Sambata, Septembrie 26, 2009, 02:14 AM 

Savatie Bastovoi - În audienţă la un demon mut
     media: 5.00 din 3 voturi

În audienţă la un demon mut

Ce-i drept, trăiesc odată cu fiecare apariţie editorială a părintelui Baştovoi sentimentul ultimilor ani ai perioadei comuniste, atunci când cartea „bună” subzista în clandestinitate. Acum, deşi se găseşte pe rafturile librăriilor ce încă îşi respectă cititorul, semnătura lui Savatie Baştovoi ţine de un underground cu greu justificabil. În ţara deplinei libertăţi, probabil încă sub imperiul unor reflexe ce nu mai au cum să dispară, o parte a publicului consimte a se bucura tacit în faţa tonului dur al părintelui, ce nu lasă loc de interpretări injuste.

Deşi aceste rânduri nu vor să echivaleze printre altele portretul tânărului autor, voi reaminti că însăşi figura lui Savatie Baştovoi pare a fi desprinsă din marile romane ale literaturii ruse. Născut în 1972 la Chişinău – iată motivul pentru care îi putem îngădui prezenţa în paginile „literaturbahnului” -, Ştefan Baştovoi se remarcă printr-un prim ciclu de versuri de sine stătător, „Un diazepam pentru Dumnezeu”, ciclu rezultat în urma unor experienţe de viaţă tulburătoare, ce au inclus, printre altele, şi o internare la Socola, Iaşi. Depăşind criza existenţială şi înclinaţiile către un ateism militant, la curent cu tendinţele fracturiste ale tinerilor poeţi români, el însuşi începe să penduleze între două posturi cărora le găseşte solide puncte de legătură. Astfel, va rămâne apropiat de literatură, dar va îmbrăca şi haina monahală, preţuind în mod cert libertatea totală pe care cele abia amintite i le puteau oferi. Important, Savatie Baştovoi nu este un scriitor oarecare: volumele sale de versuri sunt preţuite la valoarea justă, numele său fiind poate mai greu recuperat în România. Totuşi, găsesc de cuviinţă a aminti faptul că scriitorul Baştovoi se află la loc de cinste, fie într-o istorie importantă a lui Mihai Cimpoi, fie în încercarea cărtăresciană de a defini „postmodernismul românesc”. Mai mult, lucru demn de apreciat, se bucură de însăşi preţuirea confraţilor scriitori, adunând în dreptul său câteva premii importante pentru cărţile publicate. Cu titlu de obligativitate este romanul parabolă „Iepurii nu mor”, apărut la Editura Polirom, roman ce l-a situat pe primele locuri în cadrul Târgului Internaţional de Carte Gaudeamus, în 2007. Şi 2008 este un an al succesului literar, scriitorul obţinând premii din partea Consiliului Europei pentru romanul „Nebunul” şi pentru volumul de eseuri „Când pietrele vorbesc – Biserica faţă în faţă cu propria imagine”. Personal, preţuiesc distincţia venită în 2007 din partea Uniunii Scriitorilor din Moldova, pentru eseul „Ortodoxia pentru postmodernişti”.

Desigur, multe ar putea fi adăugate la activitatea literară intensă a lui Savatie Baştovoi, însă şi mai importantă rămâne lupta deschisă a acestuia cu ipocrizia oamenilor, inclusiv cu cea a unora dintre clerici. Prezenţă permanentă pe bloguri, catalizator al unor discuţii vii, referitoare la nevoia revenirii fără oprelişte înspre tradiţia adevărată a Bisericii primare, mergând până la a transmite şi răspunsuri „în timp real” ori pe forumuri, ieromonahul Savatie ţine să ofere mirenilor (şi nu numai !) adevărata faţă a unei lumi aflată (în ultimul timp) într-o continuă agonie, sub directa influenţă a unui materialism ciudat, un hibrid rezultat din eforturile unor feţe ce abia se întrevăd.

Revenind la ultima apariţie – „Audienţă la un demon mut”, Editura Cathisma -, deşi suntem atenţionaţi asupra faptului că „orice asemănare cu persoane, locuri şi întâmplări reale este pur întâmplătoare”, constatăm că scriitorul îşi autosubminează voit afirmaţia odată cu subtitlul ales: „roman istorico – fantastic despre soarta bisericii în vremurile de pe urmă”, aruncându-ne astfel într-un joc al tuturor posibilităţilor. Fără a-i dori imperativ o încadrare în rândul scrierilor postmoderne, romanul aglutinează două registre diferite: unul aparţine scriitorului, care prin varii artificii îşi însufleţeşte un personaj viabil, în timp ce al doilea registru pare a rămâne în sfera acelui ton ultimativ şi tranşant cu care părintele Savatie ne-a obişnuit. „Audienţă la un demon mut” nu este, aşa cum ne-am fi aşteptat, un roman alegoric; deşi suntem aruncaţi în vâltoarea timpurilor din postura unor cititori interesaţi de Adevăr, avem privilegiul de a ni se descoperi secrete de neimaginat. La rigoare, e romanul unei conştiinţe: Victor Rotaru (în calitate de reprezentant al Moldovei) este în 1987 învitat la Kremlin, loc unde se hotărăşte în secret o nouă strategie, impusă de realităţile sociale ale momentului (Perestroika). Conducătorii înţeleg că doar un pact cu Biserica i-ar mai putea menţine în ordinea lucrurilor de ei gândită, drept pentru care vor începe să afişeze o deschidere faţă de „popime”: „Totul trebuie să lase impresia de libertate şi renaştere religioasă. Orice presiune asupra Bisericii este interzisă. Acesta este un ordin !” Victor Rotaru gustă de-a lungul romanului şi sarea şi dulceaţa vieţii: dintr-un tânăr profesor de fizică, proaspăt absolvent al Şcolii Superioare de Partid din Moscova, va cunoaşte postura de parlamentar din partea Frontului Popular, pentru ca ulterior, odată cu apropierea reală (în duh) de tainele bisericii, să devină un simplu şomer, tinzând către marea libertate interioară.

Romanul este complex iar aparenta „dezordine cronologică” îşi are motivaţii dintre cele mai fine. Importantă este în final incursiunea în tarele unei umanităţi ce pare a avea drept scop final alungarea lui Dumnezeu. Victor Rotaru este unul dintre puţinii care înţeleg realitatea crudă a unei lumi eşuate. Prin vocea lui, autorul reiterează o problematică diversă, mărturisindu-şi grija în faţa unor piedici reale: o bună parte a slujitorilor bisericii sunt înscrişi în diferite loje masonice, îndepărtându-se astfel de singurul Adevăr al Cuvântului dintâi. Deranjat de false învinuiri, Victor Rotaru pare a nu accepta „realitatea” holocaustului şi nu pare deloc încântat în faţa presiunilor pe care evreii le-au făcut de-a lungul istoriei asupra creştinilor; mai mult, pe firul propriilor argumente, ajunge să fie convins de faptul că evreii şi-au mistificat propria istorie şi, în acelaşi timp, sunt primii vinovaţi pentru prigoana creştinilor: „Într-o lucrare interzisă, scrisă la 1910, pe când evreii încă nu aveau în stăpânire toată lumea, profesorul Nicolae Paulescu, descoperitorul de fapt al insulinei, un geniu cenzurat de istoria politic corectă a masonilor, aducea documente din arhivele pariziene şi din alte state francofone despre faptul că evreii recurgeau la cumpărarea şi distrugerea documentelor care îi incriminau”; „În mintea lui Victor încolţi o idee grozavă. Brusc, el se întrebă dacă nu cumva a fost posibil ca, aşa cum în spatele persecuţiilor anticreştine purtate de comunişti au stat evreii, şi persecuţiile din Imperiul Roman să fi fost orchestrate de evrei”. Întregul roman este unul polemic. Părintele Savatie Baştovoi îşi lasă personajul să îşi manifeste neîncrederea nu doar în legătură cu masoneria ori evreii. Printre altele, amintim ciudatul statut al Consiliului Mondial al Bisericilor, activitatea Sfântului Sinod cu privire la cenzurarea unora din cărţile de cult considerate antisemite, scoaterea icoanelor din şcoli ori actul „Nostra Aetate”, elaborat cu prilejul Conciliului II de la Vatican. Acelaşi Victor Rotaru este oripilat şi de unele decizii ale marilor ierarhi ai Ortodoxiei, înstrăinaţi de Dumnezeu. Totuşi, în mod evident, nu sunt explicit formulate reproşuri colective; autorul este cu mult mai interesat de experierea Trinităţii de către fiecare suflet ce îi populează romanul şi care trebuie să îşi întâlnească izbăvirea. Interesante şi contrastante sunt figurile celor doi prelaţi, a părintelui Mitrofan – cel bine plăcut lui Dumnezeu, şi a părintelui „K” – aflat la antipod, cel ce simte o bucurie reală în faţa maselor subjugate. Multe din episoadele cărţii par a fi decupate din realitate: „crimele” fictive de la Mănăstirea Crucea Scrisă aduc aminte de nefericitul incident de la Tanacu, toate acestea fiind subsumate unei logici anunţate încă de la început, atunci când, de la nivel central s-a gândit o subminare a Bisericii din chiar interiorul ei. Interesantă este şi scrisoarea din 1922 (găsită de Victor Rotaru pe net), trimisă de către Lenin lui Molotov, scrisoare în care este argumentată nevoia imperioasă de a confisca toate bunurile materiale ale mănăstirilor şi de a „rezolva” problema rebelilor. Nu vom insista asupra deosebitului martiriu a preoţilor ortodocşi (fie el consumat în noua U.R.S.S. ori România) şi nici asupra sacrificiului celor ce au aparţinut celorlalte confesiuni.

Romanul are în mijloc capitolul „Izgonirea demonului mut”. Aici, scriitorul ne împărtăşeşte prin intermediul personajelor, dar şi al parabolei biblice, nevoia de a-şi afirma permanent Crezul. Aflăm cum „tânărul acela stăpânit de demon a crescut în casa tatălui său, a fost îngrijit şi înconjurat cu dragoste, dar el nu-şi putea mărturisi dragostea şi mulţumirea pe care o purta tatălui său. […] Faţă de o astfel de iubire nu a putut rămâne nepăsător Hristos, care este iubirea însăşi. El a poruncit cu putere dumnezeiască demonului şi acela a ieşit de îndată din tânăr, lăsându-l ca mort. A fost ca mort, deoarece a murit unei vieţi supuse robiei, pentru a se naşte spre o viaţă liberă. Aşadar, ştiind cât de mare este darul vorbirii şi la ce ne-a fost dat, să nu-l folosim doar în scopurile care pot fi atinse şi fără cuvinte, de animalele necuvântătoare, ci să deschidem mai des gurile noastre spre lauda lui Dumnezeu ! Oricine tace atunci când trebuie să mărturisească numele lui Hristos este mai de plâns decât acest tânăr pomenit în Evanghelia de azi”. Întregul citat capătă noi înţelesuri către final, în momentul în care, încrezător în ultima lui şansă, în urma mai multor solicitări, Victor Rotaru se îndreaptă către Bruxelles, de unde primise acceptul unei întrevederi cu însuşi Comisarul european pentru culte, autoritatea supremă. Într-un final cu iz apocaliptic, de un grotesc aparte, însă uşor forţat, „Victor îşi dădu seama că are în faţă un bătrân paralizat şi mut, care semăna mai mult a demon decât a om”.

Epilogul romanului consemnează oficial suspecta moarte a lui Victor Rotaru, imediat după întoarcerea de la Bruxelles; totodată, îşi invită cititorul la o a doua lectură, cu ochii sufletului.

Marius Manta

...

Vineri, Septembrie 25, 2009, 12:03 AM 

Victor Mitocaru – „Un expirat în Agora”
     media: 0.00 din 0 voturi

Victor Mitocaru – „Un expirat în Agora”

Victor Mitocaru ne-a obişnuit în ultimul timp cu apariţii de o calitate neîndoielnică. Fie aşezat sub semnul epicului ori al liricului, Victor Mitocaru prezintă toate „datele” (am argumentat cu ceva timp în urmă !) unei personalităţi ce înţelege fenomenul cultural în propria-i complexitate; în acelaşi timp, marele merit al domniei sale este acela de a rămâne în tot ceea ce face aproape de social, de relele şi isprăvile „oamenilor timpului”. Cu o fineţe demnă de invidiat, acelaşi Victor Mitocaru are şi ştiinţa de a fi zugrăvit portretul unei societăţi în care paradoxul e la el acasă, loc al unor fenomene stranii ce se autoconstituie în puncte de plecare pentru constatări ce ulterior, doar conformându-se explicaţiilor oferite, reintră în sfera logicului.

Ultima carte apărută la Editura Pim - „Un expirat în Agora” – se doreşte o continuare a volumelor de publicistică anterioare – „Prezentul discutabil” şi „Scrisori din ţara cornului cu lapte”, tematica fiind asemănătoare, oglindind realităţi social-politice diverse. Deşi ar fi putut lesne aluneca către un discurs banal moralizator sau, şi mai grav, către o parodie a cotidianului, cartea surprinde echilibrat realităţile, mutând interesul către o ulterioară meditaţie asupra raportului valoare / nonvaloare.

Crescut la şcoala celor îndrăgostiţi de literatură, autorul drămuieşte fatalitatea unui popor ajuns în proximitatea propriilor limite. După cum singur mărturiseşte, „în realitate, luarea lucrurilor în serios se află la noi la un nivel atât de scăzut, încât nici glumele nu mai au un efect salutar. Dimpotrivă, deşănţarea fiind la ea acasă, susţinută furibund cu sau fără voinţă, […] a pătruns precum un nor radioactiv până în substanţa medulară a organismului social”.

Textele se înlănţuie de-a lungul a patru capitole: primul este dedicat în special problemelor mai sus amintite (social-politice), pentru ca cel de-al doilea să surprindă o mică parte a aspectelor pozitive din educaţie şi cultură. La o privire mai atentă, asistăm la o „bipolarizare” a subiectului. Dacă primul capitol stă, după cum era normal, sub semnul unui sentiment de regret – odată cu constatarea lucrurilor superficial făcute, de-a lungul celui de-al doilea sunt recuperate zone de o firească normalitate. Autorul se află mult mai aproape de actul literar propriu-zis odată cu ultimele două capitole, acolo unde transcrie cu modificări minore o parte din cronicile, recenziile, eseurile publicate în varii reviste de cultură, printre care „Ateneu”, „Cartea”, „Carpica”, „Jurnalul literar”, „Tomis”, „Vitraliu”.

Prezentul volum de publicistică întregeşte portretul societăţii contemporane a ultimelor două decade; ca şi în cazul apariţiilor precedente, Victor Mitocaru îşi construieşte intervenţiile sub chipul eseului populat de personaje reale. Fără a-i situa problematica într-un provincialism desuet, cititorul poate avea totuşi revelaţia unor echivalenţe cu „strada”, în „imediat”. Prin urmare, de această dată, eventualele asemănări cu realitatea sunt obligatorii de inventariat. Din această perspectivă, e delicioasă lectura „metamorfozelor lui Pauper” – schiţă sinistră a unui comportament deviant ce tinde să acapareze - fie şi pentru o clipă, fie doar şi pentru a sa unică imaginaţie – un oraş întreg: „Într-adevăr, Pauper câştiga în popularitate. Proba evidentă era de natură lingvistică: oamenii derivau adjective de la patronimul celebru. Numeau localitatea ca fiind oraşul Pauper, societatea – pauperă, cartierul pauper, etc.” Nimic mai evident ! De aici şi până la alte „disfuncţiuni” nu mai rămâne decât un pas: nebunia partidelor politice care generează o nouă „epocă boschito”, nebunie aflată cumva în ciudata continuare a mult blamatei „epoci de aur”. Mult discutata „problemă a generaţiilor” este pe bună dreptate trecută sub semnul ironiei, prezentul găsind oricând multe puncte de legătură cu tarele anilor pre-89. Mai departe, „despre formă şi conţinut” într-o Europă ce patronează multiculturalismul şi multilingvismul, pentru ca în „poporul alternativ” autorul să aşeze pe cântar, printre altele, şi câteva constatări surprinzătoare ale preşedintelui ţării. Formele democraţiei actuale par a fi picat marele test, astăzi aflându-ne într-o evidentă încurcătură, indecişi dacă „primim cu criza au ba” – de parcă am avea de ales ! Aparent fără legătură, într-un gest de reverenţă, autorul preţuieşte volumul „Pâinea cea de toate zilele” de Ovidiu Genaru – una dintre rarele apariţii singulare, tocmai prin inedita manieră eseistică de a reface un istoric cultural al pâinii.

Capitolele de final prilejuiesc reîntâlniri (sub forma judecăţilor critice) cu apropiaţi ai spaţiului cultural, printre care îi voi aminti pe Ştefan Dincescu, Vasile Sevastre – Ghican, Eliza Macadan, Corneliu Ifrim, Dumitru Ignat, Victor Munteanu, Gabriel Chifu.

„Un expirat în Agora” ar putea oferi încă o dată motivul pertinent pentru reevaluarea stării lucrurilor, măsura corect drămuită a unei conştiinţe ce se gândeşte în societate, pentru societate.

Marius Manta

...

Vineri, Septembrie 18, 2009, 04:09 AM 

Adrian Jicu - Recuperări, estetici derutante
     media: 0.00 din 0 voturi

Recuperări, estetici derutante

Am fericita ocazie de a semnala, poate cu o mică întârziere, eseul monografic dedicat de Adrian Jicu uneia dintre personalităţile care, pe nedrept, a fost lăsată prea mult sub colbul timpului: H. Sanielevici.

Apărut înspre finele anului 2008 la Editura Cartea Românească, volumul a confirmat pe deplin încă un nume „din garda nouă”. Cât se poate de obiectiv, îmi permit să apreciez profesionalismul celor de la Cartea Românească, odată cu girul acordat tinerilor, în special lui Antonio Patraş cât şi lui Adrian Jicu, fiecare dintre aceştia găsind o formulă proprie, fie de a reinterpreta partituri „bătătorite” („Ibrăileanu. Către o terorie a personalităţii” – Antonio Patraş), fie de a fixa un punct analitic în receptarea operei lui H. Sanielevici.

Adrian Jicu are priceperea de a realiza portretul amintit în tuşe fine, împrumutând chiar de la personajul – subiect al cercetării sale ştiinţa de a contextualiza afirmaţiile critice. Istoria studiului întreprins e simplă: de altfel, autorul are marele merit de a nu supralicita în niciun moment miza cărţii. Încă de la primele pagini, ce conţin în fapt argumentul edificiului, Adrian Jicu îşi măturiseşte bucuria de a fi găsit în subiectul ales un punct de plecare pentru o operă critică închegată; personal, consider că ar putea să îşi propună printre altele, pentru viitor, şi alte asemănătoare reevaluări de substanţă. Poate e ciudat pentru unii tocmai faptul că de această dată subiectul este cel ce pare că şi-a ales criticul. Eseul „Dinastia Sanielevici. Prinţul Henric, între uitare şi reabilitare” are girul lui Liviu Leonte, profesorul care a îndrumat teza de doctorat a criticului băcăuan. Dacă este să dăm crezare cuvintelor din argument – „am pornit această monografie ştiind puţine despre H. Sanielevici. Auzisem câte ceva la un opţional de Istoria criticii româneşti, predat de profesorul Leonida Maniu la Universitatea din Bacău şi de acolo a plecat totul. După ce lucrurile au luat o turnură oficială prin admiterea la doctorat, am trecut la fapte, pomenindu-mă în faţa unei opere vaste, pe care nici nu o băuniam.”, meritul autorului este cu atât mai mare. Demonstrează cu fiecare pagină apetitul pentru a duce la bun sfârşit un lucru început. Treptat, e cazul numelor cu rost în critică, şi aici, tonul uşor confesiv dispare, pentru a lăsa loc unei structuri rotunde, perfect argumentate, ce oferă lectorului numeroase motive de a reţine complexitatea personalităţii lui H. Sanielevici.

Mai sus, nu am ales întâmplător numele lui Antonio Patraş şi Adrian Jicu; sunt printre puţinele figuri din critica tânără ce mai au gust pentru documentul vechi, pentru ore nesfârşite petrecute în săli de lectură, pentru munca de cercetare. Nu fac parte în niciun caz din rândul celor interesaţi cu orice preţ să se „afle pe tarabă”. Pentru ei, cartea rămâne un eveniment central, de o importanţă majoră în viaţa personală şi profesională, drept pentru care nu asistăm la însăilări şi nici la judecăţi de valoare distorsionate de moda timpului ori de cerinţe exclusiv universitare.

Felul minuţios în care este structurat volumul face dovada unui condei disciplinat, obişnuit cu mai multe paliere de lectură, un „recuperator competent” ce aruncă în jocul cultural afirmaţii bine dozate. Disponibilitatea de a nuanţa până către infinitezimal, cât şi obişnuinţa de a-şi contextualiza mereu subiectul cercetării, refac viaţa tumultoasă a unuia dintre cei mai de seamă intelectuali ai sfârşitului de secol nouăsprezece – început de secol douăzeci. După cum certifică actul de naştere, vom fi interesaţi de Henrihu Sanielevici, „israelit de religie ortodoxă”. Vremurile grele ale copilăriei şi ale adolescenţei timpurii îl obligă să trăiască în provizoratul Botoşanilor, perceput sub forma unui târg cosmopolit, cu populaţii amestecate dar care trăiesc în bună înţelegere. Aceste detalii rămân doar pentru câteva clipe aparent lipsite de importanţă deoarece, în mod evident, H. Sanielevici va reuşi ca în viaţă, în ciuda tuturor vicisitudinilor, să găsească soluţii până şi în ultima clipă. Uşor pretenţios, încă de la început criticul ne semnalează apartenenţa lui Sanielevici la o familie numeroasă, comparabilă cu o adevărată dinastie – „titulatură” motivată printre altele şi de succesele notabile ale membrilor ei. Astfel, Simion, primul născut, se evidenţiază în domeniul matematicii, obţinând titlul de doctor la Sorbona, ulterior ocupând funcţia de profesor la Universitatea din Iaşi. Alexandru S. I. Sanielevici, fiul său, devine specialist în fizică nucleară şi este membru corespondent al Academiei Române. Pe de altă parte, Solomon Sanielevici ar fi putut deveni un pictor de renume, tablourile sale fiind cotate la sume exorbitante. Pentru a ne completa imaginea, nu avem voie să-l uităm nici pe Iosif care devine senator de Chişinău, în timp ce Max Sanielevici a fost un finanţist de succes. Criticul este conştient de implicaţiile intelectuale pe care le presupune o asemenea diversitate în câmpul preocupărilor. În tot cazul, doar peste câteva pagini, H. Sanielevici este deja investit cu semnele „reflexivismului” – „o boală neînţeleasă pe care o pune pe seama romantismului epocii”. Perioada dedicată şcolarizării nu este lipsită de evenimente neplăcute dar singura certitudine este aceea legată de faptul că pe unde a trecut, H. Sanielevici nu a rămas neobservat. Am putea admite încă de pe acum că, sub forma unui corolar al tuturor plusurilor cu care fusese înzestrat / se înzestrase, Sanielevici a rămas în conştiinţele contemporanilor drept un om de o inteligenţă cu mult peste medie.

După cum deja am scos în evidenţă, Adrian Jicu parcurge „cu lupa în mână” întreaga perioadă de formare a criticului de mai târziu; reface traseul colaborărilor cu diferite reviste, în centru aflându-se Curentul nou, adversara sămănătoriştilor. Este analizată scurta peregrinare pe la Viaţa Românească dar şi legăturile cu Adevărul literar şi artistic. Sărind înspre anul 1933, îl găsim pregătit pentru a publica Răzvrătirea lui Dionysos dar în aşteptarea acceptului editorului, va scrie o amplă prefaţă ce se va transforma ea însăşi într-un volum de sine stătător. Noua lucrare, apărută în două volume, va combate în jurul anilor ‘36 rasismul hitlerist chiar cu teoriile raseologice, atrăgând imediat atenţia şi stârnind vii comentarii pe marginea ei.

Adrian Jicu percepe legăturile indisolubile ce se stabilesc între sociologul Sanielevici, omul de ştiinţă, criticul literar ori polemistul ce nu admite să facă vreun pas îndărăt. Acesta este şi miezul lucrării; la îndemnul aceluiaşi Adrian Jicu reţinem că Sanielevici este unul dintre primii ce s-au aplecat riguros asupra lui Marx şi Engels, pentru ca mai apoi să fie interesat punctual de evoluţia claselor sociale, de a sprijini propaganda pentru industrializarea ţării, de a nuanţa la nesfârşit poziţia faţă de poporanism ori semănătorism, în centru rămânând, aşa cum era de aşteptat, „problema evreiască”. Extrem de ciudată este chiar apetenţa pentru a propune propriul sistem de diferenţieri rasiste: succint, „dalicii şi dinaricii ar fi superiori celorlalte rase prin faptul că şi-au impus limbile şi cultul solar. Aşadar, Germania, care are în componenţă cu precădere nordici şi ostbaltici, adică rase inferioare, nu poate emite pretenţia de a fi continuatoarea unică a rasei ariene. Punctul de iradiere superioară ar fi Anglia şi ţările nordice”.

În plan literar, Sanielevici nu este convins pe de-a-ntregul nici de maiorescieni, nici de gherişti. Fiind „convins că facultăţile psihologice care înrăuresc toată viaţa socială a unui popor se manifestă mai precis tocmai în artă şi literatură”, pe de o parte dovedeşte că era la curent cu noutăţile din estetica germană, în timp ce, pe de altă parte, nu renunţa la dorinţa de a articula o variantă de critică ştiinţifică. De fapt, conform opiniei sale, „critica şi istoria literară nu au ieşit încă din faza descrierii exterioare pentru că nu s-au găsit legile generale care să explice producerea fenomenelor”. Deşi doreşte respingerea impresionismului, cu alte cuvinte a improvizaţiei, Sanielevici propune o perspectivă largă, integratoare, complexă, având drept piloni principali considerente din antropologie, estetică, sociologie. În ciuda tuturor acestor „speculaţii” sclipitoare, H. Sanielevici ratează multe nume mari ale epocii. Sunt de reţinut în special altercaţiile cu Sadoveanu, scriitor în care Sanielevici nu vedea decât „beţia, adulterul, prostituţia şi violenţa până la criminalitate” ori faţă de opera căruia declama: „nu-i naturalism, e bestialitate curată. D. Sadoveanu are un suflet de vagmistru. Când ţi-o spune un vagmistru că «a trăit», asta înseamnă că a făcut multe beţii şi a avut multe femei... Altceva decât beţie şi dragoste haiducească n-a văzut”. Mult mai temperat se va arăta faţă de literatura nouă, însă nici aici nu apreciază vreun scriitor în întregime. Va rămâne adeptul „literaturii de peste munţi” (Grigoroviţa, Bănăţeanu, Buticescu, Păcăţeanu, Ion Pop-Reteganul), la care apreciază un anume tip de moralitate, în timp ce dintre numele consacrate ale literaturii noastre nu va scrie decât puţine rânduri de apreciere despre Alecsandri, Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Panait Istrati. Iarăşi... sunt totuşi de notat comentariile privitoare la curentele culturale !

După întreg excursul bio-bibliografic, după o viaţă analizată până în cele mai intime resorturi, sunt binevenite cele două capitole cu rol de concluzie – „Receptarea critică” şi „Sanielevici, par lui meme”.

Din postura istoricului literar, Adrian Jicu ne oferă posibilitatea de a înţelege zgomotul unei existenţe netrucate, de a recompune cât mai fidel epoca pe care H. Sanielevici a marcat-o şi în faţa căreia nu s-a socotit niciodată un învins.

Marius Manta

...

Marti, Septembrie 15, 2009, 12:37 AM 

Liviu Danceanu - Pe când sunetul divulga secrete
     media: 0.00 din 0 voturi

Pe când sunetul divulga secrete

Printr-un frumos joc al vieţii, abia revenit dintr-unul din cele mai importante oraşe muzicale ale Europei, am intrat în posesia ultimelor cărţi semnate de Liviu Dănceanu şi publicate la Editura Muzicală – „Jurnal parţial sonor” şi la Editura Corgal Press – „Apocalipsa muzicii savante”. Rândurile de faţă nu vor să se înscrie nici în hainele vreunei cronici, şi nici nu pot pretinde că stabilesc în tuşe fine un portret Liviu Dănceanu. De altfel, tipul acesta de personalitate complexă limitează până la extrem construcţii precum „compozitorul Liviu Dănceanu”, „profesorul Liviu Dănceanu”, etc. Dacă eşti conştient de laturile multiple în care un om creează, atunci, fără doar şi poate, ai un sentiment de insuficienţă semantică. Dacă în anul de graţie 2009 s-ar atribui unei „personalităţi totale” titlul de doctor, gestul ar putea să pară atât de desuet, încât, pentru „scena” culturală, intenţia iniţială să se transforme într-o fantoşă, într-o grimasă nefericită.

Aşadar, intenţia este aceea de a-mi transcrie bucuria pe care am resimţit-o odată cu lectura cărţilor amintite mai sus. Şi asta pentru că, strict personal, l-am întâlnit pe Liviu Dănceanu în două momente diferite: prima dată, cu mulţi ani în urmă, ieşit de la un spectacol din cadrul Zilelor Muzicii Contemporane, am dat iama în calea domniei sale, întrebându-l de unde aş putea achiziţiona înregistrări cu celebrul Archaeus. A doua oară, am stat aproximativ în aceeaşi perioadă, în aceeaşi vilă, undeva la Slănic Moldova. Recunosc, în ambele cazuri mi s-a părut o fire dificilă: fie poate pentru lipsa totală a vreunui răspuns în cazul primei întâlniri, fie poate din felul voit distanţat de a se raporta la o bună parte a celor din jurul său, am văzut în Liviu Dănceanu tipul de om tranşant, rece; l-am văzut pe cel ce ştie mereu unde să găsească drumul cel mai drept pentru atingerea scopurilor propuse. L-am citit, m-a interesat, m-a complexat, mi s-a părut sofisticat, uneori greoi (cu sensul „prea didactic”).

Bucuria lecturii celor două cărţi vine dinspre realitatea întâlnirii cu o altă faţă, mult mai umană, purtătoarea unor regrete ori întrebări, descoperind un om cu întreaga gamă a disponibilităţilor sufleteşti. Plusurile şi minusurile se adună fericit într-un jurnal de o fineţe aparte, ce din punct de vedere strict cronologic acoperă întreg anul 2008. Aici, Liviu Dănceanu nu se opreşte doar la a nota „peste zi” întâmplările ci, cu largheţea unui intelectual rafinat, nuanţează evenimente, conferindu-le o aură mai mult sau mai puţin meritată. Are ştiinţa de a se surprinde în puncte de un subiectivism total, cât şi conştiinţa de a mărturisi importanţa unora din colaboratorii, profesorii, marii oameni de muzică - şi nu numai - pe care contemporaneitatea ni i-a lăsat în grijă. Iată, un exemplu adecvat vine odată cu figura lui Ovidiu Bălan, cel care aproape că a adunat în sala de concerte generaţie după generaţie. În memoria noastră ar putea rămâne ca fiind „făcut din argint viu. Ca un mercur ce indică mai mereu temperaturi suprafebrile, te convinge că absoarbe totul în juru-i. Sunete, idei, tineri talentaţi, femei frumoase se prind viguros ca de un magnet identic fiinţei lui aparent plăpânde”. Am reţinut însă, cu acelaşi prilej, şi ironia: „Ar fi putut manageria orice orchestră din lume, purtându-le zvonul de mărire şi putere. N-a fost să fie. Poate pentru că i-a plăcut să construiască de la temelie un colectiv de Meister Spielmani, căreia timp de aproape patru decenii i-a fost General Direktor. Sau poate că n-au fost prea numeroşi (ori prea potenţi) cei care ar fi putut să tragă de el nu la stânga, ci la dreapta, nu spre est, ci spre vest, nu în jos, ci în sus”. Asemenea portret nu este singular, însă nu avem spaţiul necesar pentru a semnala întreaga galerie propusă de autor. Mă văd nevoit a repeta, ceea ce mi-a plăcut în acest „jurnal parţial sonor” este însăşi disponibilitatea autorului de a trece pragul către cititor. Avem un registru bacovian, avem şi „nebunia cotidianului” ori a statutului de profesor. Scurte exemplificări: „Plouă. Într-o mahala, zemuind de melancolia şi amintirea dandanalelor de altădată, plouă. De dimineaţă plouă, plouă, plouă, dar Bacăul refuză să se topească în atmosfera tipică lacustră, cu ornamente diluviale”; „un purcoi de examene mi-a furat din oxigenul ultimelor zile. Birocraţia sufocă învăţământul românesc. Am sentimentul unei pubele care, colectând tot mai multe deşeuri, împrăştie o duhoare din ce în ce mai intensă. Evidenţe, grafice, rapoarte, referate, regulamente, statistici, normative, instrucţiuni, chestionare înnourează un cer altădată senin...”

Am citit „Apocalipsa muzicii savante” ca o continuare firească la Jurnal. E un eseu care reuşeşte în aproximativ o sută de pagini să traseze (nu am zis să gestioneze!) tabloul apocaliptic al muzicii savante. De ce intitulată muzică savantă ? Care sunt cauzele acestei degringolade ? De ce am ajuns să vorbim despre „gerontismul progresiv ce lucrează la nivelul lui homo-sapiens” ? Cum a fost prefigurat un homo-musicus şi care sunt punctele de tangenţă ale acestuia cu acutizantul sfârşit al unor structuri veşnic în căutarea armoniei ? Care au fost atributele funcţionale ale muzicii savante ? O parte din răspunsuri le veţi găsi în această carte-eseu pe care personal aş introduce-o drept lectură obligatorie în cadrul tuturor instituţiilor interesate de orizonturile frumosului.

Şi pentru a treia oară... în final, răman cu bucuria că cel puţin de această dată nu am fost privit distorsionat şi nici că am privit ori prea la dreapta, ori prea la stânga, ori prea înspre est ori înspre vest; rămâneţi cu sugestia unei lecturi care acaparează, amintind pe undeva de tonul ultimativ a lui Nietzsche: fireşte - în alte haine, în faţa unui alt public.

Marius Manta

...

Marti, Septembrie 15, 2009, 12:36 AM 

Marian Rădulescu – „Istorioare cu miroazne şi crustă”
     media: 0.00 din 0 voturi

Marian Rădulescu – „Istorioare cu miroazne şi crustă”

În plină nebunie a programelor tv, care pun la zid - din ce în ce mai abatir - nesocotinţa pe care o manifestăm în alcătuirea meselor zilnice, sufocaţi de problemele de serviciu ba şi mai mult – de eventualul colăcel de grăsime, ce ne reaminteşte la fiecare pas că „da, mâine trebuie să mănânc cu mai multă grijă”, pare să uităm voit nume celebre într-ale „bucătăriei”. Să îi punem aşadar la zid pe Anton Pann ori Păstorel, pe Sadoveanu ori pe Kogălniceanu plus Negruzzi ? Ori vreţi să ne uităm şi mai departe-n cronici? Bucatele – pentru unii curat meşteşug de aţâţare a simţurilor, de reîmprospătare a unor amintiri uitate-n vreun cufăr, pentru alţii prilej de discuţii savante ori de concursuri (care de care mai neroade).

Şi cât am urât vorba ceea bătrânească !... Or trece toate prin stomac dar acu depinde... şi de stomac şi de al său antrenament, şi de gâlceava stomacului în faţa bunului echilibru... Să îi scoatem din discuţie pe Mitică şi Costică, măcar pe moment. A... Cine sunt cei doi ? Îi cunoaşteţi foarte bine – cei care merg pe litoral ca să încropească în sânul familiei un grătar printre buruienile de la marginea şoselei, cei care cu acelaşi grătar sunt în stare să se încurce-n vorbe tocmai sus... ridicaţi la cer (a se citi acoperişul blocului !) de nerăbdarea de a desface purceluşul, mai disciplinat spus - „petul de plastic” – adică berea. Fireşte, aveţi dreptate: Mitică şi Costică s-ar simţi fericiţi în multe alte variante (pseudo)existenţiale. Totuşi, am fost cât am putut de tranşant: să îi lăsăm deoparte !

Iar atunci, neplimbată din cabinet în cabinet medical , tradiţia noastră culinară iese la iveală îmbietor... Printre altele, mi-aduc şi acum aminte cu mare bucurie de emisiunile lui Radu Anton Roman , adevărate spectacole culinar-culturale ori de clipele petrecute alături de acesta (din păcate doar imaginar), odată cu lectura monumentalului volum „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti”.

Ei bine, nu cu mult înainte de începutul toamnei, am primit spre lectură o carte uşor ciudată şi totodată îndrăzneaţă. Recunosc, strict bio-bibliografic, despre autor nu aş putea spune prea multe. Cu toate acestea, Marian Rădulescu va fi unul dintre numele pe care de acum înainte le voi urmări îndeaproape, graţie felului potrivit de a amesteca vorba dulce cu utilitatea efectivă pe care o propune cartea de faţă. Mai concret, prin intermediul Editurii „Raluca”, Marian Rădulescu reface traseul unor istorioare „cu miroazne şi crustă”. Combinând ceva din savoarea limbii lui Sadoveanu cu felul uşor mai pragmatic a lui Păstorel, autorul pare a fi demnul continuator a lui Radu Anton Roman. Probabil buzoian, semnatarul rândurilor pare să fi avut tragere de inimă atât către marea „curte a miracolelor bucătăriei tradiţionale româneşti”, cât şi pentru acea bucurie a co-împărtăşirii. Reţetele prezentate nu sunt deloc dificile pentru omul modern. Pentru realizarea bucatelor promise, Marian Rădulescu aduce în prim plan marea experienţă a oamenilor pe care probabil i-a îndrăgit cel mai mult de-a lungul vieţii: ciobanii. Aceştia sunt prezentaţi aproape ca nişte magi, păstrătorii unor secrete milenare, ce pentru o clipă înţeleg să oficieze ritualuri purtătoare de sensuri în imediat. Întâlnirile dintre aceste figuri reînviate în mintea autorului recompun o lume ademenitoare, o lume deopotrivă a palpabilului şi a clipei de graţie.

Simplist, reţetele sună când simplu, când extrem – ademenitor: bulzul de Penteleu, tochitură măcelărească a la Babeş măcelaru, pui ca la Pietroasele, „Păstrăvii” lui Gheorghe Moagher, plăcinta lui don’ ‘nvăţător de la Negoşina, mămăliga, cronţonelele lui Moş Ghiţă, facere de vin pelin şi tămâioasă, ciorbă şi friptură de „raci”, etc. Fireşte, cum am lăsat să se înţeleagă, toate acestea sunt împresurate de snoave, de întâmplări, situaţii ce provoacă râsul sănătos. Cele extrem serioase se îmbină fericit cu cele ce ţin de cotidian. La urma urmelor, după cum zice şi autorul – „Mâncărurile acestea au un secret al lor, că din te miri ce, iese o haleală aşa delicioasă, dar mai ales sănătoasă şi nu grea ca a noastră. Se spune că secretul este focul la care este făcută mâncarea, foc tihnit din lemne groase şi puţin verzi, că nu aveau timp să se usuce. Sau fumul care învăluia vasul şi pătrundea în mâncare în timp ce fierbea. […] Eu, umil gurmand călător, zic că îngredientul lor secret este dăruirea, meticulozitatea şi dragostea cu care se apucă ei să facă o treabă”. Ei bine, această triadă o regăsim şi în propunerea semnată Marian Rădulescu: iubire de aproape, hărnicie, armonie. S-aveţi poftă !

Marius Manta

...



Cautare


Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Ultimele insemnari

Linkuri

Arhiva

powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare