Luni, Octombrie 19, 2009, 12:35 AM 

despre bran
     media: 0.00 din 0 voturi

“e interesant proiectul pe care ti l-ai propus. il numesc proiect pentru ca altfel ar scapa din sfera oricarei denumiri. la urma urmelor, in nebunia asta de societate proiect ar putea insemna orice. si cine nu stie ca “proiect” da al dracu...

Sambata, Octombrie 10, 2009, 11:39 PM 

Daniela Gifu – „Eu, tu și El. Oglindiri spirituale”
     media: 5.00 din 4 voturi

Daniela Gifu – „Eu, tu și El. Oglindiri spirituale”

Daniela Gifu nu este ușor de clasificat. Fără să reprezinte neapărat „un caz” pentru literatura contemporană, reușește etapă cu etapă să atragă atenția prin coeziunea și proprietatea formulărilor. Mai rar aflăm un intelectual (atât de apropiat de mediul universitar) în ipostaza de a așterne pe hârtie mare parte a frământărilor personale. Demonstrând încă de la început tăria unui caracter aparte, Daniela Gifu nu este interesată, decât în măsura cuvenită, de ceea ce se va zice despre eseurile sale.

Ultima ei carte, apărută la Editura Limes, Cluj-Napoca, continuă un drum spiritual ce fusese anunțat încă de la volumul „33. Jurnal de inițiere spirituală”. Având prefigurat în centrul discursului chiar scopul ultim al ființei creștine, tânăra scriitoare realizează odată cu paginile volumului de față noi geometrii metaforice complementare, în cadrul cărora ne propune, într-o manieră lingvistică accesibilă, nuanțări fericite la câteva din parabolele de factură religioasă.

Deși licențiată la Facultatea de Fizică a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, coordonatoare ulterior a programelor cultural-educaționale la Casa Municipală de Cultură din Cluj-Napoca, președinte al Asociației culturale Art Verba, dar și inițiatoare a cenaclului literar-artistic Cenaclul de Seară, ca să nu mai enumerăm alte „parteneriate de suflet” ori titluri obținute (precum masteratul căruia îi urmează calitatea de doctorand), Daniela Gifu are fericita știință de a-și elibera discursul de prețiozități științifice ori literare „nelalocul lor”, necăzând însă nici în pericolul de a împrumuta elementele definitorii ale retoricii de amvon. Apropiată mediului monastic prin pelerinajele pe care mai mult le bănuim din spatele rândurilor, autoarea exemplifică modul fericit de formare a intelectualului postdecembrist. Fără să fi aderat la sociețăți civice inoperante, Daniela Gifu vorbește pentru omul ieșit în drumul către Biserică dar rămas în Cetate, a cărui conștiință se zbate pentru recuperarea Adevărului.

La nivelul semnificațiilor cele mai complexe, raportul de coordonare prezent în titlu – „Eu, tu și El” – re-așază în zona obișnuitului conceptul de „îndumnezeire a omului”. Motivul apei este împrumutat din literatură însă este parțial resemantizat: oglindirile spirituale aduc aminte de o zonă a experiențelor reciproce, aflate într-o permanentă continuitate ori renaștere. Tonul confesiv ce este întâlnit cu fiecare pagină ne indică matricea culturală a autoarei. Îndrăznind să o consider mult mai apropiată de tradiția Bisericii de Răsărit, constat că majoritatea judecăților emise conduc înspre a circumscrie realitatea iubirii. De altfel, nu sub forma vreunui joc gratuit, ci motivat, primul capitol se intitulează „La început a fost iubirea”, aducându-mi aminte de fericita zi în care m-am întâlnit cu superba „expunere” a părintelui Dumitru Stăniloae din „Sfânta Treime sau la început a fost Iubirea”. Aceasta e și una din calitățile scrisului marca Daniela Gifu: te invită permanent la o redescoperire a propriei persoane; mai mult, îți propune, de ce nu, scurte exerciții comparative între experiențele scriitorului și cele ale lectorului.

Însuși conținutul cărții are o structură tripartită: partea de eseuri adună o suită de șapte texte așezate într-o ordine bine stabilită, amintind de celebra Scară ortodoxă. Acestea sunt exemplificative prin chiar titlurile pe care le poartă: „La început a fost Iubirea”, „În armonie cu Legea”, „Omul, structură trinitară”, „eu, tu și El”, „Problematica Postului Mare”, „Trădarea, o formă de iubire a sinelui ?”, „Prin Lumină, spre Cetatea lui Dumnezeu”. A doua parte a cărții nu constrastează ci, cum deja am afirmat, completează într-o altă manieră parte din afirmațiile făcute. Acum se pleacă de la succinta rememorare a unor experiențe personale, comentate ulterior prin prisma citatelor biblice ori ale Sfinților Părinți. Realmente inedită este a treia parte a volumului, acolo unde ne surprinde interesul pentru un gânditor relativ necunoscut maselor largi. Omraam Mikhaël Aïvanhov este prezent prin 33 de pasaje, pe larg comentate de Daniela Gifu. Voi reține doar câteva rânduri referitoare la cotidian: „Un fin cunoscător al realităților lumești se confruntă mental și spiritual cu două viziuni: una retro, conservatoare și una metro, postmodernă. Prima este desigur atașată de tradiții și obiceiuri, de valorile culturale, iar a doua înclină să o neglijeze pe prima, considerând că lejeritatea culturală, ignorarea specificului unei identități asigură comoditatea existențială. Modul cum ne ridicăm viața dinaintea morții este – prin urmare – principala preocupare spirituală. Dacă o pustiim de adevăr, de curăție, de armonie, de iubire nimic n-o mai poate salva de cădere, de putreziciune”.

Așadar, din cele explicit formulate mai sus, ar trebui ca Daniela Gifu să fie enumerată alături de alte nume tinere (Mihail Neamțu, Răzvan Codrescu, Mircea Platon, etc.) interesate de starea ortodoxiei, deși în cazul ei, metoda este diferită, netinzând către generalizare ori abstractizare, ci lăsând lucrurile în zona indicilor unui ego mereu conștient de drumul său.

Marius Manta

...

Vineri, Octombrie 9, 2009, 11:47 PM 

Mihail Bulacu – „Pedagogia creștin – ortodoxă”
     media: 5.00 din 2 voturi

Eveniment editorial

Mihail Bulacu – „Pedagogia creștin – ortodoxă”

Am convingerea că fiecare creștin ortodox (şi nu numai !) ar trebui, într-un fel sau altul, să vină în întâmpinarea deosebitului gest făcut de cei de la Școala Brâncovenească, Constanța, odată cu editarea anastatică a unei lucrări de o importanță covârșitoare: „Pedagogia creștin-ortodoxă” de Părintele Mihail Bulacu.

Din cauza complexităţii aparte a volumului, consider că nu este aici locul propice de a găzdui o adevărată dezbatere asupra teoriilor enunţate, postură ce mă va conduce în cele ce urmează către realitatea unei pseudo-cronici; aşadar, în primul rând voi fi interesat de a contextualiza o asemenea apariţie, apoi de a trasa propriile-i linii de forţă.

În ciuda faptului că nu s-a bucurat de o recunoaştere imediată, lucrarea - intrând de altfel într-un anonimat total, odată cu viitoarele evenimente ce vor deplasa interesul societăţii către omul privit ca o marfă – este discutată doar în medii restrânse, specializate. Respectând parcă acelaşi traseu, fie şi la nivel simbolic, figura părintelui Mihail Bulacu nu este aproape niciodată enumerată alături de alţi teologi importanţi, meritele sale fiind trecute sub tăcere, fie dintr-un conformism uşor de înţeles, fie dintr-o superficialitate cu care, din păcate, societatea românească s-a obişnuit de-a lungul timpului. Fără a avea pretenţia de a întocmi o fişă bio-bibliografică completă, voi reţine câteva din momentele importante: anul naşterii este 1898, judeţul Vâlcea. Studiile le face în cadrul Seminarului „Sf. Nicolae” din Râmnicu Vâlcea, urmând să frecventeze cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, unde obţine licenţa în 1924 iar doctoratul în 1928. Activitatea pe care o desfăşoară în anii următori este cât se poate de bogată, nelăsându-mi decât posibilitatea enumerării câtorva funcţii ori preocupări: studii de specializare în pedagogie, catehetică, omiletică la Strasbourg, director al Cancelariei Episcopiei Râmnicului, profesor de Teologie practică la Academia teologică din Oradea, consilier cultural la Arhiepiscopia Bucureştilor, docent la Facultatea de Teologie din Bucureşti pentru Catehetică şi Omiletică, profesor agregat de Catehetică şi Pedagogie religioasă la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. Începând cu anul 1952 a rămas la Biserica Sf. Elefterie, ridicată prin strădaniile sale.

Lucrările publicate ale părintelui Mihail Bulacu sunt extrem de variate;cum se ajunge creştin. Din această perpectivă, „Pedagogia creştin-ortodoxă” însumează toate cercetările, sub forma unui adevărat tratat, de o înaltă ţinută universitară. Modul riguros de structurare al capitolelor, discursul argumentat şi raportat la concepte-cheie vehiculate de alte sisteme pedagogice „la modă”, se îmbină perfect cu ştiinţa profesorului de a explica cu maximă claritate noţiunile folosite, cartea fiind astfel accesibilă şi publicului larg, fără o pregătire adecvată. Aceste considerente mă determină a afirma încă de acum că principiile asumate de părinte nu deschid nici pe departe calea vreunei pedagogii alternative ci, dimpotrivă, într-un mod asumat, ne înfăţişează singura cale ce nu şi-a propus formarea „omului nou” ci reafirmarea chipului uman în virtutea asemănării cu Dumnezeu. totuşi, se poate intui un numitor comun, un interes continuu, ridicat la nivel de ştiinţă, faţă de

Şi încă din partea introductivă, părintele Mihail Bulacu are grijă să îşi motiveze întreg edificiul, prezentând nevoia imediată de a clarifica un drum propriu pedagogiei creştine. Fericită este această retipărire, sub forma unei ediţii ce păstrează cu fidelitate cele mai mici detalii. „În ton cu timpurile”, peste lunga perioadă de atroce domnie a comunismului, ne aflăm tot în vremuri tulburi, în care însăşi ideea de naţiune pare să nu îşi mai găsească resorturile de supravieţuire. Reţin: „Şi totuşi, masa cea mare a poporului nostru, în frunte cu tineretul, trăieşte viaţa în afară de Biserică, în afară de drumul curat al unei vieţi creştine, chemat de alte preocupări. Bisericile noastre sunt de multe ori goale, cu tot fastul religios, ce li se oferă. Iar viaţa zilnică se prezintă în afară de ritmul unei vieţi creştine. Care să fie cauza ? Este tocmai lipsa de educaţie creştină a sufletului tânărului încă din şcoală, este lipsa de ataşare sufletească către Biserică, prezentarea firească a unui suflet neformat creştineşte”. Sentimentul religios fie nu este format, fie lipseşte cu desăvârşire. Acum, conduita morală nu se desprinde dintr-un firesc al „bunului simţ”, majoritatea pare să fi uitat „ceea ce se cade”; „învăţăturile” vin împachetate în hainele de gală ale Apusului, însă principiile Uniunii Europene tutelează adesea drepturi iluzorii, uitând de nevoile fireşti şi sufleteşti ale omului de rând. Exceptând „grafia” învechită, textul părintelui Mihail Bulacu este mai actual ca niciodată. În urma falselor dezbateri referitoare la oportunitatea scoaterii icoanelor din şcoli, a reieşit pentru încă o dată (dacă mai era cazul !) că religia este tratată în învăţământul contemporan drept o materie ca oricare alta, adesea refuzându-i-se şi acest statut. Ce lung e drumul până la „... religia în genere şi Creştinismul nostru ortodox în special, nu urmăreşte în şcoală să scoată memorizatori de precepte biblice, ori de nume şi date istorice, ci mai presus de toate buni creştini, creştini credincioşi şi practicanţi, conştienţi de credinţa pe care o păstrează şi o mărturisesc”! Pe această linie, părintele Mihail Bulacu alcătuieşte o pedagogie a existenţei ortodoxe, având drept puncte de sprijin Sfânta Biblie şi Sfânta Tradiţie Răsăriteană. Nu se va feri însă să aprecieze şi plusurile pe care le-au adus şcolile de pedagogie apuseană, printre numele ilustre vehiculate repetându-se în special figurile lui Pestalozzi, Foerster, Kant, Herbart; de aceştia se va distanţa însă prin nuanţări inteligente ce probează nevoia de a redeschide lada de zestre a Sfintei Biserici Răsăritene.

În urma lecturii, reconsultând cuprinsul tratatului, realizezi importanţa acestei „Hristoitii” contemporane. Numărăm astfel nouă capitole largi, la sfârşitul cărora găsim concluziile de final, un indice alfabetic de autori şi nume proprii, cât şi un „indice alfabetic al chestiunilor” abordate. Stabilind obiectul disciplinei, părintele Mihail Bulacu probează zonele de tangenţă dintre creştinism şi educaţie. Încă de la început, autorul e convins de necesitatea unei pedagogii creştine, căutându-i sensurile şi prin raportarea la varii definiţii etimologice. Odată ce stabileşte zona de activitate a pedagogiei creştine moderne dar şi interesul pedagogiei moderne laice, obiectivul final este în mod cert „revenirea pedagogiei laice moderne la pedagogia creştină”. Acum conturează şi un fidel tablou al pedagogiei patristice, amintind printre alţii de Sf. Ioan Gură de Aur, Fericitul Augustin, Sf. Ioan Damaschin, Clement Alexandrinul, Tertulian, Sf. Ciprian, etc. La fel de interesant este şi subcapitolul dedicat actualităţii pedagogiei creştine ortodoxe, ce se continuă într-o prezentare a sistemelor pedagogice în Bisericile ortodoxe naţionale vecine, în special cele existente în Grecia, fosta Iugoslavie ori Cehoslovacie, ori în Bulgaria, Polonia, Rusia. Capitolul al doilea stabileşte etapele unei pedagogii creştine existente în şcoala românească – privire istorică - , în timp ce al treilea capitol e mai apropiat de noţiunile cu acoperire semantică mai largă, întrupând idealul pedagogiei creştine.

Raportându-ne în special la tradiţia pedagogică autohtonă, extrem de interesante sunt capitolele patru şi şapte, de-a lungul cărora sunt reiterate realităţile psihologice religioase, cât şi rolul unei educaţii intelectual religioasă. Cele două capitole deja amintite îşi dezvoltă „linii de argumentare” ce trimit imediat şi către celelalte capitole – „Naturalul şi supranaturalul în pedagogia creştină” (cap. 5), „Biserica creştină ortodoxă – centrul pedagogiei creştine” (cap. 6), „Educaţia religioasă” (cap. 8), „Educaţia morală creştină” (cap. 9).

Meritul părintelui Mihail Bulacu este de a fi reaşezat multe din învăţăturile prezente în Sfânta Tradiţie sub forma unui sistem pedagogic creştin de sine stătător, în care noul cu vechiul se întrepătrund coeziv, în care experienţa sistemelor laice din Apus oferă puncte de plecare pentru eventuale contextualizări ortodoxe şi, nu în ultimul rând, găseşte acea stare de graţie ce uneşte fericit teoria cu practica nedisimulată. Implicit, Şcoala nu are cum să anexeze Biserica, în timp ce „singură pedagogia creştină ortodoxă poate aduce harul sfinţilor, care prin ierarhia harică a Bisericii, să întărească, să sfinţească şi să facă rodnice şi permanente eforturile sufletului omenesc, pregătite prin educaţia creştină. Căci ea nu se poate despărţi de Biserica creştină ortodoxă, laboratorul tradiţional şi de actualitate al încreştinării sufletului omenesc, pe baza principiului sinergetic ortodox”.

Marius Manta

...



Cautare


Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Ultimele insemnari

Linkuri

Arhiva

powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare