Miercuri, Noiembrie 18, 2009, 06:44 PM 

Jorge Luis Borges
     media: 1.00 din 1 vot

Pseudo-poveste de iarnă cu doi bătrâni aparent ursuzi

Am mai afirmat, de unele cărți rămâi îndrăgostit toată viața, cu toate că, în multe cazuri, ai putea lesne construi tot felul de argumente viabile pentru îndepărtarea lor. Devreme ori târziu, pe Borges l-am spionat pentru prima dată undeva prin anii liceului, în momentul în care am primit drept cadou titlul celor de la Editura Dacia – „Borges despre Borges”. Nu mai e nevoie să mărturisesc, am fost cucerit încă de la primele pagini ! Visam atunci să devin peste timp un expert în Borges, să îmi propun un jurnal de lectură Borges, etc. - o gândire ușor efeminată, ce a avut șansa să moară la timpul cuvenit. Peste timp, ieșit din această pseudo-stare de grație, am început să mă întreb cu ce anume reușește Borges să își fascineze cititorul. Bine, dincolo de cele ce rămân la „căutătura” istoricului ori criticului literar, dincolo de toate alegoriile și metaforele existente în textele sale, cum a putut Borges să câștige unul dintre cele mai mari pariuri cu viața ?

Deși ar putea suna patetic, mi-am dat seama că Borges îmi era cunoscut. Mult prea cunoscut... iar în același timp reușea, prin procedee ciudate, să îmi mențină vie o stare de continuu interes. Borges mă onorase deja iar eu îi căutasem lipsa privirii. Mircea nu mă primise niciodată cu mâna goală. Așezat pe canapea, ușor adus de spate, ținând mâinile pe lângă corp, era singurul din familie care, imediat după salutul de bun venit, păstra momente lungi de tăcere. Apoi, cu un firesc aparte, începea să discute despre probleme diverse, nu filozofic, ci cu înțelegerea și hotărârea unui om care cunoscuse cândva fața dramatică a vieții. În mod clar, putea fi trecut cu ușurință în rândul celor apropiați de o atitudine conservatoare. În ciuda acestui aspect, nu era un iubitor al restricțiilor, ci un mediator... și reușea nu prin faptă, nici prin vorbă - doar prin tăcere, prin aceea tăcere ce te obligă la proprii reevaluări. Sunt printre puținii ce îi căutam tocmai aceste momente, când neputința fizică a ochilor îi era străluminată de tot chipul; într-o nemișcare aparent suprareală, înțelegeam că lipsa vederii de peste patruzeci de ani, alături de starea contemplativă au constituit garanția unui mare adevăr: ținta nu mai putea fi ratată. Când plecam, îmi dădeam seama că aveam în plus nu acea suta veche de lei, ciocolată ori mai știu eu ce, ci, dincolo de micile nimicuri, aveam siguranța. Așadar, corect drămuită, în majoritatea cazurilor, „însingurarea” – precum în lumea schivnicilor -, e prima treaptă pentru siguranța unei vieți înalte. M-am despărțit de bunicul meu relativ ușor: tocmai poate pentru că amândoi știam despre celălalt că are măsura și siguranța propriului viitor. După ce am închis ușa, m-am întors acasă și oarecum profetic, am citit la Meridianele unei reviste de cultură celebra „La luna” de Borges: „Hay tanta soledad en ese oro.La luna de las noches no es la luna que vio el primer Adán. Los largos siglos de la vigilia humana la han colmado de antiguo llanto. Mírala. Es tu espejo”.

E greu de spus cine fusese primul. Cronologic e simplu: bunicul meu ! Dar poate că a fost cartea, cea a cărei funcție supremă e tocmai aceea de a te dezlipi de tarele unei realități ce se află la granița cu grotescul. Să nu uităm, recunoscut pe plan mondial drept unul dintre scriitorii cei mai influenți / novatori, Borges a declarat că cele mai îndrăgite cărți rămân cele ale copilăriei, viața socială nepunându-și încă amprenta asupra capacităților de a interacționa cu zona imaginarului. Câmpiile (și nu câmpurile!) textelor borgesiene se construiesc pe referențialități auto-inductive ce adâncesc gradual sensurile unor căutări valabile. Obiectul se confundă voit cu subiectul, intertextualități ciudate (a se vedea măcar „Numele trandafirului” a lui Umberto Eco) reclamă paliere culturale însemnate iar proza devine mai mereu poezie, fie și pentru faptul că textul borgesian este în sine semnificant pentru o serie largă de arhetipuri. Asistăm la un demers detectivistic de a strămuta orizonturile libertății.

Dincolo de toate acestea... cum să scrii o carte despre Borges ? Un studiu da, câteva idei despre o carte, despre o etapă a poeziei... dar o carte ?

Ei bine, cu ceva timp în urmă am constatat că Edwin Williamson nu mi-a cunoscut bunicul. La drept vorbind... nici nu avea cum ! Cu toate acestea, îl cunoaște pe celălalt (scuzați maniera enervantă și explicit subiectivă !) și îndrăznește să scrie o amplă lucrare, intitulată „Borges. O viață”, publicată de Rao; acum lăsând gluma la o parte, un adevărat eveniment editorial ce a trecut neobservat !

Monumentalul volum este alcătuit din circa opt sute de pagini, treizeci și patru de capitole ce își propun să ne înfățișeze o față diferită a autorului argentinian. Din păcate, deși am așteptat apariția acestei cărți cu sufletul la gură, am fost dezamăgit printre altele de un ușor pedanterism al autorului. Figură marcantă a spațiului universitar, Edwin Williamson nu are curajul de a-și asuma până la capăt specificul unui tip de discurs. Pe alocuri este prea didactic, în timp ce anumite legături pe care le propune între cursul evenimentelor din viața lui Borges și personajele scrierilor sale frizează cu neverosimilul. Am certitudinea că autorul nu și-a formulat la începutul acestui exercițiu o serie de întrebări. Scopul cărții pare să fi fost acela de a scrie o carte despre Borges și... atât. Însă o asemenea poziționare presupune și un acord cu existența unui mit pre-existent, o figură ce a ieșit cu mult din sfera contingentului. Parcă probând frustrările unui copil, Edwin Williamson uită de mitul Borges și ne mărturisește în subtext că ne va livra un Borges de sine gândit, de sine făptuit. Așadar, cele opt sute de pagini vor fi trasformate, după umila mea părere, dintr-o posibilă monografie complexă, într-una complexată. Ce își dorește până la urmă Edwin Williamson ? Să scoată textul borgesian în afara Cărții, să îl recompună acordându-l cu aspecte ale istoriei Argentiniei, făcând legături la tot pasul și cu istoria familiei Borges ori a altor familii emblematice. Având acces la o cantitate de informație ce impresionează, intenția lui Edwin Williamson e mai degrabă aceea de a face paradă de cunoștințele sale. În alte haine, la o altă scară, pornind totuși de la niște intenții așezate... Edwin Williamson ajunge să fie mai degrabă un detractor a lui Borges cât timp rămânem fideli imaginii pe care ne-o creasem deja. Bănuiesc că in firea lucrurilor ar fi fost să fi lăudat o asemenea întreprindere... mă gândesc cu regret câtă muncă stă în spatele lucrării, câte eforturi intelectuale ori financiare; m-am gândit apoi până și la faptul că poate eu greșesc, că am și eu mofturile mele, ca îmi e greu să dau jos de pe soclu una din figurile față de care m-am simțit atras de-a lungul timpului... și atunci am urmat calea cea dreaptă – m-am reîntors la opera lui Borges. Și am căutat să văd totul din perspectiva monografiei recent parcurse. Cred că cel mai bun cuvânt ar fi „poticneală”. Un alt Borges... greoi... refractar... care își încruntă genele... Nu mi-a plăcut ! Textul „primar” m-a liniștit: nu eram eu de vină. Borges nu are de ce să fie continuu contextualizat.

De acum chiar nu mă mai intereseaza pe cine a iubit Borges, cine e Norah Jones, cu cine a fost însurat, ce influență a avut propria-i mamă, etc. Într-o scurtă paranteză, l-am putea întreba pe Edwin Williamson de ce trece atât de repede peste toate datele „prieteniei” cu Adolfo Bioy Casares ori de ce ține cu tot dinadinsul să fie atât de freudian în demersul său, propunând (aproape explicit) drept sursă pentru întreaga operă continua luptă pentru rezolvarea unor probleme afective ce și-ar avea începutul undeva în copilăria sa ?

Îi voi mulțumi așadar lui Edwin Williamson pentru paginile scrise – care apropo, nici ele însele nu știu dacă se vor de tipul unei monografii sau îmbracă mai mult forma eseului - și îmi voi menține interesul pentru tot ceea ce a văzut Borges dincolo de orizonturi, bucurându-mă că Borges îmi e aproape... între noi rămâne vag parfumul unei femei însângerate de patima unui milonga. Borges rămâne acoperit de mit; în ceea ce mă privește vă promit că, dacă am să îl întâlnesc vreodată pe Al Pacino, am să îi povestesc câte ceva despre bunicul meu !

Marius Manta


Comentarii


    Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile

    Cautare


    Categorii

    Aboneaza-te la insemnari


    Ultimele insemnari

    Linkuri

    Arhiva

    powered by
    www.ABlog.ro
    Termeni si Conditii de Utilizare