Sambata, Noiembrie 21, 2009, 11:52 AM 

Ovidiu Genaru - Trandafir cu venele taiate
     media: 0.00 din 0 voturi

Ovidiu Genaru, accente dinspre marginile lirismului

Ovidiu Genaru este un om de lume: interesat de aceasta și interesant în fața acesteia printr-o supra-aglomerare a propriilor abilități de a o gândi și simți. O poezie precum „Și dacă” funcționează tocmai ca o prefață pentru o largă gamă de sentimente ce sunt provocate de jocul parțial trucat al lipsei de siguranță, ce poate fi resimțită în spațiul imediat, al cotidianului raportat la o oarecare indispoziție în fața Puterii supreme.

Atât în general, dar și în cazul textului de față, Ovidiu Genaru concepe cu ajutorul câtorva cuvinte un univers ce nu (mai) are o existență prefigurată, ci stă sub semnul unor schimbări continue, extrem de surprinzătoare. Cititorul se va regăsi cuprins într-o pseudo-sferă ce își recalibrează diametrul și își schimbă însăși forma la inevitabilul contact de-o clipă cu pământul făgăduit al mărturisirilor poetice, moment în care eul liric se fotografiază într-o multitudine deconcertantă a tonurilor existenței. Acum, accentul cade pe cuvinte precum „inimă”, „întâlnește”, „Dumnezeu”. Poezia, cât și volumul pe care îl voi prezenta – „Trandafir cu venele tăiate”, Ovidiu Genaru, Editura Vinea, 2008 – fi-vor, așadar, un exercițiu de filozofie exercitat peripatetic. Căutarea inițiatică se va face în virtutea unei premise pe deplin funcțională: poetul își provoacă histrionismul, e un obișnuit al scenei, își cunoaște valoarea și, precum în teatrul elisabetan, îi convine rolul jester-ului ce își poate motiva sau, din contra, invalida, propria apariție în cetate. Ceea ce e de la sine înțeles e faptul că revenirea în agora impune o reechilibrare a unei lumi despre care nimeni nu mai are știința de a vorbi: fie valorile de altădată sunt irecuperabile, nefuncționale într-un imediat ultimativ, fie un anume gen de vocabular s-a văzut scos dincolo de limitele îngăduinței actuale.

Așadar, odată cu acest ultim volum, Ovidiu Genaru își va relua rolul de a înregistra frânturi de normalitate, cu scopul de a le livra ulterior sub forma unui corp poetic coeziv, fascinant, a cărui valoare nu vine din bogăția figurilor de stil ci mai degrabă dintr-o auto-ironică gâlceavă cu tot ceea ce ar putea reprezenta puncte de tangență „strivitoare de echilibru”.

Țin să mărturisesc că nu sunt un partizan al ideii stadialității universului poetic marca Genaru. Departe de a fi simplistă, întreaga operă lirică a domniei sale mărturisește un mecanism de o ingeniozitate renascentistă în a sonda adevărurile lumii, o curiozitate temperată de a o redefini la nesfârșit, în virtutea speranței de a scăpa, fie și pentru o clipă, din mâna Creatorului. Din partea criticului... recunosc, bizară chiar această nevoie de referențialitate „la minut” – am așezat (sub forma unor considerații preliminare) afirmații critice, fie în proximitatea unui theatron virtual, fie în imaginarul renascentist; poate prea subiectiv, am ales două momente definitorii pentru formarea unei conștiințe ulterior moderne, în stare de a se auto-propune prin intertextualitate și chiar metatext. Revenind, Ovidiu Genaru este un om al lumii de odinioară dar și al prezentului, e unul dintre puținii care au fost interesați de magia științifică a propriului Leonardo și care, aproape fără să știm, ne asigură cu fiecare volum un bilet permanent în caruselul existenței.

Însăși Cartea este pentru Ovidiu Genaru fir al vieții, gândită drept umbra acelor idei ce merită a fi căutate. La drept vorbind, fără a mă contrazice, Ovidiu Genaru rămâne un introvertit, în sensul în care domnia sa înțelege foarte bine că ceea ce e facil nu va prezenta niciodată interes. Doza de mister nu stă nici în „bocancul lui Dumnezeu”, nici în inima celui ce își apostaziază statutul, ci în însăși nevoia iminentă de continuare a unui gând, într-o înlănțuire spațial regresivă dar ascendentă la nivel spiritual . „Și dacă inima întâlnește pe stradă bocancul lui Dumnezeu / să știi că-i din / pricina / denivelărilor camarade” („Și dacă”).

Cetatea scriitorului poate fi și cetatea noastră cât timp acceptăm „plimbarea prin lume”. Da, mulți au vorbit de-a lungul timpului despre o „poezie a provinciei” pentru a contura, în special la nivel tematic, acel „ceva” specific poetului în discuție. În mod cert, trebuie să distingem, dincolo de lacunele instrumentarului critic, evidența unei lumi girată de însăși textura livrescului, iar pe de altă parte, a unei lumi ce se așază mereu în proximitatea ideilor generatoare de substanță poetică. Dacă nu suntem atenți, vom ajunge la capătul lumii sub forma „unei turme ce își urmează oarbă profeții”, chiar dacă „au venit unii și au pretins că ei sunt Mesia / au venit alții și i-au răstignit pe cei dintâi / au venit unii și au propus să mergem înainte / au venit alții să ne spună că înainte e în urmă...” Lumea poeților e lumea cuvântului ziditor, chiar dacă lexical determinantele operează în zona negativului. Așadar, poeții nu sunt decât niște flecari, genuini, inocenți, paranoici, nesupuși, egoiști, vanitoși, eretici, însă... ni se strecoară - și „bufoni”. Și dragul meu cititor, oricât de multe „nepotriviri” ai putea găsi în cele citite, voi consemna: „Ah moașe și ah maiestate / ros vă e tronul de ereditate // V-am văzut alaiul medieval pe Sena / Dumnezeu și Mecena // îndestulaseră a voastră ființă / Sire / iluminarea vi se trage de la lingușire” („Sire”). Poeții rămân ultimii boemi, craii de la Răsărit, ultimii „donatori de hematii ai secolului XX”, timp în care se vorbește chiar de o „ischemie a artei”. Lumea celor ce continuă să aibă arma cuvântului este un spațiu doar aparent închis; dincolo de faptul că există mereu posibilitatea ca „mama să ne aducă speranța la vorbitor” („Perle de pupăză”), dorul de obișnuit poate fi potolit prin recontextualizări ale gândirii poetice. Și în virtutea acestor instantanee de moment, sfera ar putea fi repusă în mișcare, cetatea ideilor să dăinuie iar ființa să se purifice. Deși mulți vor vedea în „Azi sunt curat” ironie și sensuri dosite, mă încumet să îndrept textul amintit către o unitate a contrariilor: „Azi sunt curat și pot mărturisi / pot împăca ființele cu adierea ființelor / lucrurile cu deșertăciunea / lucrurilor / Mâna scrie poemul umbra mâinii imaginează / procesul verbal al utopiei poemului / Ochii picură pe obiectul privit / cum din vârful spadei picură luciul”. Deși am tot amânat, constatăm că lumea din afara cetății / sferei, e o lume a libertății totale – o lume unde simțurile înregistrează fie „lumini la casa muierilor”, fie „destine cu foi greșit numerotate”, fie chiar „îngeri născuți cu malformații”. Spectacolul mediatic este total deoarece la judecata din urmă se aruncă confetti și eventual companiile transfrontaliere „LyriCola” își fac datoria de a extermina „noua stafie”, mai precis țăranul altor vremi care acum „vine la oraș să cumpere lapte la pungă / vine cu plugul în spate să-l vândă la fier vechi / fier din care Europa știe să facă noile pluguri / care să-i ducă la sapă de lemn” („O nouă stafie”). Oricum, nu se poate pune problema fericirii: aceasta reclamă o condiție cu totul insalubră. De urmărit în acest sens „De ce”, text ce mi-a adus vag aminte de Marin Sorescu. Oarecum ciudat este tocmai faptul că odată cu îndepărtarea de cetatea – mamă, fără a consimți, poetul se trezește contaminat de lipsa totală a speranței. „Iubind nimicnicia”, dactilograf de noapte, pare să consimtă că „cetatea aceea / cetatea aceea e asta acum și aici”. În granițele unui acum și aici se consumă și idilele de-o clipă: de la suavitatea corpului, asemănat fie cu floarea de măr, fie cu caisa, se ajunge către un erotism debordant: „Prin himen trecem libelula / ca o lilia ca un tutun / E semn ! La cuibul dumitale / vin în genunchi să mă supun” („Domnișoară”). Deșertăciune a unei clipe de plăcere, „făurită din draci și îngeri” („Curburi bej și lila”), femeia, se tot repetă, e mai mult pretext pentru suiș ori coborâre spirituală.

Volumul numără și trei poezii total distincte, care mărturisesc fără dubiu în note calde o viziune patriarhală, destul de rară în lirica lui Ovidiu Genaru: „Salve de cruci”, „Priveliște la Agapia”, „Oameni pustii”. Ultima dintre ele ar putea redeschide un capitol important în creația lui poetului, mai precis o continuă nevoie de raportare la „sfântul Bacovia”, însemn al locului. În fapt, de-a lungul cărții putem număra explicit o serie de poezii ce împrumută elemente de recuzită bacoviană: „Suflete moarte”, „Sfântul Bacovia”, „Nasul”, „În spatele ușii”.

Și pentru acest ultim volum, mi se par potrivite cuvintele de odinioară ale lui Constantin Călin: călătoria e o formă de cunoaştere şi de interpretare a universului" (Constantin Călin, „Ovidiu Genaru: Țara lui Pi” în „Ateneu”, nr. 11, noiembrie 1969). Deși inițial pregătit pentru salturi mortale în lumea finitului - „Ca gimnast eram o mare speranță; mi se dădeau portocale și frișcă, lucruri atât de rare pe atunci, ca să devin Cineva: Cineva care să execute cel mai bine din Europa roata țiganului și salturile mortale (Ovidiu Genaru „Un posibil curriculum vitae” în „Contrapunct”, an VIII, nr. 1, ianuarie 1997, p.2 -, Ovidiu Genaru rămâne organic legat de corporalitatea ideilor înalte, realitate simbolic sugerată prin „Trandafiri pentru sânge trufie și ură / trandafiri pentru imperii // trandafiri de-o clipă ai goliciunii // În loc de o mântuire trandafiri / trandafiri înhumați pe un afet de tun / îmbătând doliul / sau trandafiri corectați prin lege // Trandafirii alcoolizați ai triumfului trandafiri / înăbușind cuvântul oribil trandafiri // Trandafirii locotenenți ai miresmelor / pentru capul plecat / trandafiri // Rareori trandafiri în sine / pur și simplu trandafiri pentru trandafiri („Trandafiri”).

Marius Manta

...



Cautare


Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Ultimele insemnari

Linkuri

Arhiva

powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare