Sambata, Noiembrie 21, 2009, 11:52 AM 

Ovidiu Genaru - Trandafir cu venele taiate
     media: 0.00 din 0 voturi

Ovidiu Genaru, accente dinspre marginile lirismului

Ovidiu Genaru este un om de lume: interesat de aceasta și interesant în fața acesteia printr-o supra-aglomerare a propriilor abilități de a o gândi și simți. O poezie precum „Și dacă” funcționează tocmai ca o prefață pentru o largă gamă de sentimente ce sunt provocate de jocul parțial trucat al lipsei de siguranță, ce poate fi resimțită în spațiul imediat, al cotidianului raportat la o oarecare indispoziție în fața Puterii supreme.

Atât în general, dar și în cazul textului de față, Ovidiu Genaru concepe cu ajutorul câtorva cuvinte un univers ce nu (mai) are o existență prefigurată, ci stă sub semnul unor schimbări continue, extrem de surprinzătoare. Cititorul se va regăsi cuprins într-o pseudo-sferă ce își recalibrează diametrul și își schimbă însăși forma la inevitabilul contact de-o clipă cu pământul făgăduit al mărturisirilor poetice, moment în care eul liric se fotografiază într-o multitudine deconcertantă a tonurilor existenței. Acum, accentul cade pe cuvinte precum „inimă”, „întâlnește”, „Dumnezeu”. Poezia, cât și volumul pe care îl voi prezenta – „Trandafir cu venele tăiate”, Ovidiu Genaru, Editura Vinea, 2008 – fi-vor, așadar, un exercițiu de filozofie exercitat peripatetic. Căutarea inițiatică se va face în virtutea unei premise pe deplin funcțională: poetul își provoacă histrionismul, e un obișnuit al scenei, își cunoaște valoarea și, precum în teatrul elisabetan, îi convine rolul jester-ului ce își poate motiva sau, din contra, invalida, propria apariție în cetate. Ceea ce e de la sine înțeles e faptul că revenirea în agora impune o reechilibrare a unei lumi despre care nimeni nu mai are știința de a vorbi: fie valorile de altădată sunt irecuperabile, nefuncționale într-un imediat ultimativ, fie un anume gen de vocabular s-a văzut scos dincolo de limitele îngăduinței actuale.

Așadar, odată cu acest ultim volum, Ovidiu Genaru își va relua rolul de a înregistra frânturi de normalitate, cu scopul de a le livra ulterior sub forma unui corp poetic coeziv, fascinant, a cărui valoare nu vine din bogăția figurilor de stil ci mai degrabă dintr-o auto-ironică gâlceavă cu tot ceea ce ar putea reprezenta puncte de tangență „strivitoare de echilibru”.

Țin să mărturisesc că nu sunt un partizan al ideii stadialității universului poetic marca Genaru. Departe de a fi simplistă, întreaga operă lirică a domniei sale mărturisește un mecanism de o ingeniozitate renascentistă în a sonda adevărurile lumii, o curiozitate temperată de a o redefini la nesfârșit, în virtutea speranței de a scăpa, fie și pentru o clipă, din mâna Creatorului. Din partea criticului... recunosc, bizară chiar această nevoie de referențialitate „la minut” – am așezat (sub forma unor considerații preliminare) afirmații critice, fie în proximitatea unui theatron virtual, fie în imaginarul renascentist; poate prea subiectiv, am ales două momente definitorii pentru formarea unei conștiințe ulterior moderne, în stare de a se auto-propune prin intertextualitate și chiar metatext. Revenind, Ovidiu Genaru este un om al lumii de odinioară dar și al prezentului, e unul dintre puținii care au fost interesați de magia științifică a propriului Leonardo și care, aproape fără să știm, ne asigură cu fiecare volum un bilet permanent în caruselul existenței.

Însăși Cartea este pentru Ovidiu Genaru fir al vieții, gândită drept umbra acelor idei ce merită a fi căutate. La drept vorbind, fără a mă contrazice, Ovidiu Genaru rămâne un introvertit, în sensul în care domnia sa înțelege foarte bine că ceea ce e facil nu va prezenta niciodată interes. Doza de mister nu stă nici în „bocancul lui Dumnezeu”, nici în inima celui ce își apostaziază statutul, ci în însăși nevoia iminentă de continuare a unui gând, într-o înlănțuire spațial regresivă dar ascendentă la nivel spiritual . „Și dacă inima întâlnește pe stradă bocancul lui Dumnezeu / să știi că-i din / pricina / denivelărilor camarade” („Și dacă”).

Cetatea scriitorului poate fi și cetatea noastră cât timp acceptăm „plimbarea prin lume”. Da, mulți au vorbit de-a lungul timpului despre o „poezie a provinciei” pentru a contura, în special la nivel tematic, acel „ceva” specific poetului în discuție. În mod cert, trebuie să distingem, dincolo de lacunele instrumentarului critic, evidența unei lumi girată de însăși textura livrescului, iar pe de altă parte, a unei lumi ce se așază mereu în proximitatea ideilor generatoare de substanță poetică. Dacă nu suntem atenți, vom ajunge la capătul lumii sub forma „unei turme ce își urmează oarbă profeții”, chiar dacă „au venit unii și au pretins că ei sunt Mesia / au venit alții și i-au răstignit pe cei dintâi / au venit unii și au propus să mergem înainte / au venit alții să ne spună că înainte e în urmă...” Lumea poeților e lumea cuvântului ziditor, chiar dacă lexical determinantele operează în zona negativului. Așadar, poeții nu sunt decât niște flecari, genuini, inocenți, paranoici, nesupuși, egoiști, vanitoși, eretici, însă... ni se strecoară - și „bufoni”. Și dragul meu cititor, oricât de multe „nepotriviri” ai putea găsi în cele citite, voi consemna: „Ah moașe și ah maiestate / ros vă e tronul de ereditate // V-am văzut alaiul medieval pe Sena / Dumnezeu și Mecena // îndestulaseră a voastră ființă / Sire / iluminarea vi se trage de la lingușire” („Sire”). Poeții rămân ultimii boemi, craii de la Răsărit, ultimii „donatori de hematii ai secolului XX”, timp în care se vorbește chiar de o „ischemie a artei”. Lumea celor ce continuă să aibă arma cuvântului este un spațiu doar aparent închis; dincolo de faptul că există mereu posibilitatea ca „mama să ne aducă speranța la vorbitor” („Perle de pupăză”), dorul de obișnuit poate fi potolit prin recontextualizări ale gândirii poetice. Și în virtutea acestor instantanee de moment, sfera ar putea fi repusă în mișcare, cetatea ideilor să dăinuie iar ființa să se purifice. Deși mulți vor vedea în „Azi sunt curat” ironie și sensuri dosite, mă încumet să îndrept textul amintit către o unitate a contrariilor: „Azi sunt curat și pot mărturisi / pot împăca ființele cu adierea ființelor / lucrurile cu deșertăciunea / lucrurilor / Mâna scrie poemul umbra mâinii imaginează / procesul verbal al utopiei poemului / Ochii picură pe obiectul privit / cum din vârful spadei picură luciul”. Deși am tot amânat, constatăm că lumea din afara cetății / sferei, e o lume a libertății totale – o lume unde simțurile înregistrează fie „lumini la casa muierilor”, fie „destine cu foi greșit numerotate”, fie chiar „îngeri născuți cu malformații”. Spectacolul mediatic este total deoarece la judecata din urmă se aruncă confetti și eventual companiile transfrontaliere „LyriCola” își fac datoria de a extermina „noua stafie”, mai precis țăranul altor vremi care acum „vine la oraș să cumpere lapte la pungă / vine cu plugul în spate să-l vândă la fier vechi / fier din care Europa știe să facă noile pluguri / care să-i ducă la sapă de lemn” („O nouă stafie”). Oricum, nu se poate pune problema fericirii: aceasta reclamă o condiție cu totul insalubră. De urmărit în acest sens „De ce”, text ce mi-a adus vag aminte de Marin Sorescu. Oarecum ciudat este tocmai faptul că odată cu îndepărtarea de cetatea – mamă, fără a consimți, poetul se trezește contaminat de lipsa totală a speranței. „Iubind nimicnicia”, dactilograf de noapte, pare să consimtă că „cetatea aceea / cetatea aceea e asta acum și aici”. În granițele unui acum și aici se consumă și idilele de-o clipă: de la suavitatea corpului, asemănat fie cu floarea de măr, fie cu caisa, se ajunge către un erotism debordant: „Prin himen trecem libelula / ca o lilia ca un tutun / E semn ! La cuibul dumitale / vin în genunchi să mă supun” („Domnișoară”). Deșertăciune a unei clipe de plăcere, „făurită din draci și îngeri” („Curburi bej și lila”), femeia, se tot repetă, e mai mult pretext pentru suiș ori coborâre spirituală.

Volumul numără și trei poezii total distincte, care mărturisesc fără dubiu în note calde o viziune patriarhală, destul de rară în lirica lui Ovidiu Genaru: „Salve de cruci”, „Priveliște la Agapia”, „Oameni pustii”. Ultima dintre ele ar putea redeschide un capitol important în creația lui poetului, mai precis o continuă nevoie de raportare la „sfântul Bacovia”, însemn al locului. În fapt, de-a lungul cărții putem număra explicit o serie de poezii ce împrumută elemente de recuzită bacoviană: „Suflete moarte”, „Sfântul Bacovia”, „Nasul”, „În spatele ușii”.

Și pentru acest ultim volum, mi se par potrivite cuvintele de odinioară ale lui Constantin Călin: călătoria e o formă de cunoaştere şi de interpretare a universului" (Constantin Călin, „Ovidiu Genaru: Țara lui Pi” în „Ateneu”, nr. 11, noiembrie 1969). Deși inițial pregătit pentru salturi mortale în lumea finitului - „Ca gimnast eram o mare speranță; mi se dădeau portocale și frișcă, lucruri atât de rare pe atunci, ca să devin Cineva: Cineva care să execute cel mai bine din Europa roata țiganului și salturile mortale (Ovidiu Genaru „Un posibil curriculum vitae” în „Contrapunct”, an VIII, nr. 1, ianuarie 1997, p.2 -, Ovidiu Genaru rămâne organic legat de corporalitatea ideilor înalte, realitate simbolic sugerată prin „Trandafiri pentru sânge trufie și ură / trandafiri pentru imperii // trandafiri de-o clipă ai goliciunii // În loc de o mântuire trandafiri / trandafiri înhumați pe un afet de tun / îmbătând doliul / sau trandafiri corectați prin lege // Trandafirii alcoolizați ai triumfului trandafiri / înăbușind cuvântul oribil trandafiri // Trandafirii locotenenți ai miresmelor / pentru capul plecat / trandafiri // Rareori trandafiri în sine / pur și simplu trandafiri pentru trandafiri („Trandafiri”).

Marius Manta

...

Miercuri, Noiembrie 18, 2009, 06:44 PM 

Jorge Luis Borges
     media: 1.00 din 1 vot

Pseudo-poveste de iarnă cu doi bătrâni aparent ursuzi

Am mai afirmat, de unele cărți rămâi îndrăgostit toată viața, cu toate că, în multe cazuri, ai putea lesne construi tot felul de argumente viabile pentru îndepărtarea lor. Devreme ori târziu, pe Borges l-am spionat pentru prima dată undeva prin anii liceului, în momentul în care am primit drept cadou titlul celor de la Editura Dacia – „Borges despre Borges”. Nu mai e nevoie să mărturisesc, am fost cucerit încă de la primele pagini ! Visam atunci să devin peste timp un expert în Borges, să îmi propun un jurnal de lectură Borges, etc. - o gândire ușor efeminată, ce a avut șansa să moară la timpul cuvenit. Peste timp, ieșit din această pseudo-stare de grație, am început să mă întreb cu ce anume reușește Borges să își fascineze cititorul. Bine, dincolo de cele ce rămân la „căutătura” istoricului ori criticului literar, dincolo de toate alegoriile și metaforele existente în textele sale, cum a putut Borges să câștige unul dintre cele mai mari pariuri cu viața ?

Deși ar putea suna patetic, mi-am dat seama că Borges îmi era cunoscut. Mult prea cunoscut... iar în același timp reușea, prin procedee ciudate, să îmi mențină vie o stare de continuu interes. Borges mă onorase deja iar eu îi căutasem lipsa privirii. Mircea nu mă primise niciodată cu mâna goală. Așezat pe canapea, ușor adus de spate, ținând mâinile pe lângă corp, era singurul din familie care, imediat după salutul de bun venit, păstra momente lungi de tăcere. Apoi, cu un firesc aparte, începea să discute despre probleme diverse, nu filozofic, ci cu înțelegerea și hotărârea unui om care cunoscuse cândva fața dramatică a vieții. În mod clar, putea fi trecut cu ușurință în rândul celor apropiați de o atitudine conservatoare. În ciuda acestui aspect, nu era un iubitor al restricțiilor, ci un mediator... și reușea nu prin faptă, nici prin vorbă - doar prin tăcere, prin aceea tăcere ce te obligă la proprii reevaluări. Sunt printre puținii ce îi căutam tocmai aceste momente, când neputința fizică a ochilor îi era străluminată de tot chipul; într-o nemișcare aparent suprareală, înțelegeam că lipsa vederii de peste patruzeci de ani, alături de starea contemplativă au constituit garanția unui mare adevăr: ținta nu mai putea fi ratată. Când plecam, îmi dădeam seama că aveam în plus nu acea suta veche de lei, ciocolată ori mai știu eu ce, ci, dincolo de micile nimicuri, aveam siguranța. Așadar, corect drămuită, în majoritatea cazurilor, „însingurarea” – precum în lumea schivnicilor -, e prima treaptă pentru siguranța unei vieți înalte. M-am despărțit de bunicul meu relativ ușor: tocmai poate pentru că amândoi știam despre celălalt că are măsura și siguranța propriului viitor. După ce am închis ușa, m-am întors acasă și oarecum profetic, am citit la Meridianele unei reviste de cultură celebra „La luna” de Borges: „Hay tanta soledad en ese oro.La luna de las noches no es la luna que vio el primer Adán. Los largos siglos de la vigilia humana la han colmado de antiguo llanto. Mírala. Es tu espejo”.

E greu de spus cine fusese primul. Cronologic e simplu: bunicul meu ! Dar poate că a fost cartea, cea a cărei funcție supremă e tocmai aceea de a te dezlipi de tarele unei realități ce se află la granița cu grotescul. Să nu uităm, recunoscut pe plan mondial drept unul dintre scriitorii cei mai influenți / novatori, Borges a declarat că cele mai îndrăgite cărți rămân cele ale copilăriei, viața socială nepunându-și încă amprenta asupra capacităților de a interacționa cu zona imaginarului. Câmpiile (și nu câmpurile!) textelor borgesiene se construiesc pe referențialități auto-inductive ce adâncesc gradual sensurile unor căutări valabile. Obiectul se confundă voit cu subiectul, intertextualități ciudate (a se vedea măcar „Numele trandafirului” a lui Umberto Eco) reclamă paliere culturale însemnate iar proza devine mai mereu poezie, fie și pentru faptul că textul borgesian este în sine semnificant pentru o serie largă de arhetipuri. Asistăm la un demers detectivistic de a strămuta orizonturile libertății.

Dincolo de toate acestea... cum să scrii o carte despre Borges ? Un studiu da, câteva idei despre o carte, despre o etapă a poeziei... dar o carte ?

Ei bine, cu ceva timp în urmă am constatat că Edwin Williamson nu mi-a cunoscut bunicul. La drept vorbind... nici nu avea cum ! Cu toate acestea, îl cunoaște pe celălalt (scuzați maniera enervantă și explicit subiectivă !) și îndrăznește să scrie o amplă lucrare, intitulată „Borges. O viață”, publicată de Rao; acum lăsând gluma la o parte, un adevărat eveniment editorial ce a trecut neobservat !

Monumentalul volum este alcătuit din circa opt sute de pagini, treizeci și patru de capitole ce își propun să ne înfățișeze o față diferită a autorului argentinian. Din păcate, deși am așteptat apariția acestei cărți cu sufletul la gură, am fost dezamăgit printre altele de un ușor pedanterism al autorului. Figură marcantă a spațiului universitar, Edwin Williamson nu are curajul de a-și asuma până la capăt specificul unui tip de discurs. Pe alocuri este prea didactic, în timp ce anumite legături pe care le propune între cursul evenimentelor din viața lui Borges și personajele scrierilor sale frizează cu neverosimilul. Am certitudinea că autorul nu și-a formulat la începutul acestui exercițiu o serie de întrebări. Scopul cărții pare să fi fost acela de a scrie o carte despre Borges și... atât. Însă o asemenea poziționare presupune și un acord cu existența unui mit pre-existent, o figură ce a ieșit cu mult din sfera contingentului. Parcă probând frustrările unui copil, Edwin Williamson uită de mitul Borges și ne mărturisește în subtext că ne va livra un Borges de sine gândit, de sine făptuit. Așadar, cele opt sute de pagini vor fi trasformate, după umila mea părere, dintr-o posibilă monografie complexă, într-una complexată. Ce își dorește până la urmă Edwin Williamson ? Să scoată textul borgesian în afara Cărții, să îl recompună acordându-l cu aspecte ale istoriei Argentiniei, făcând legături la tot pasul și cu istoria familiei Borges ori a altor familii emblematice. Având acces la o cantitate de informație ce impresionează, intenția lui Edwin Williamson e mai degrabă aceea de a face paradă de cunoștințele sale. În alte haine, la o altă scară, pornind totuși de la niște intenții așezate... Edwin Williamson ajunge să fie mai degrabă un detractor a lui Borges cât timp rămânem fideli imaginii pe care ne-o creasem deja. Bănuiesc că in firea lucrurilor ar fi fost să fi lăudat o asemenea întreprindere... mă gândesc cu regret câtă muncă stă în spatele lucrării, câte eforturi intelectuale ori financiare; m-am gândit apoi până și la faptul că poate eu greșesc, că am și eu mofturile mele, ca îmi e greu să dau jos de pe soclu una din figurile față de care m-am simțit atras de-a lungul timpului... și atunci am urmat calea cea dreaptă – m-am reîntors la opera lui Borges. Și am căutat să văd totul din perspectiva monografiei recent parcurse. Cred că cel mai bun cuvânt ar fi „poticneală”. Un alt Borges... greoi... refractar... care își încruntă genele... Nu mi-a plăcut ! Textul „primar” m-a liniștit: nu eram eu de vină. Borges nu are de ce să fie continuu contextualizat.

De acum chiar nu mă mai intereseaza pe cine a iubit Borges, cine e Norah Jones, cu cine a fost însurat, ce influență a avut propria-i mamă, etc. Într-o scurtă paranteză, l-am putea întreba pe Edwin Williamson de ce trece atât de repede peste toate datele „prieteniei” cu Adolfo Bioy Casares ori de ce ține cu tot dinadinsul să fie atât de freudian în demersul său, propunând (aproape explicit) drept sursă pentru întreaga operă continua luptă pentru rezolvarea unor probleme afective ce și-ar avea începutul undeva în copilăria sa ?

Îi voi mulțumi așadar lui Edwin Williamson pentru paginile scrise – care apropo, nici ele însele nu știu dacă se vor de tipul unei monografii sau îmbracă mai mult forma eseului - și îmi voi menține interesul pentru tot ceea ce a văzut Borges dincolo de orizonturi, bucurându-mă că Borges îmi e aproape... între noi rămâne vag parfumul unei femei însângerate de patima unui milonga. Borges rămâne acoperit de mit; în ceea ce mă privește vă promit că, dacă am să îl întâlnesc vreodată pe Al Pacino, am să îi povestesc câte ceva despre bunicul meu !

Marius Manta

...



Cautare


Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Ultimele insemnari

Linkuri

Arhiva

powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare