Luni, Ianuarie 11, 2010, 10:42 PM 

Sebastian Faulks - England by Engleby
     media: 5.00 din 6 voturi

England by Engleby

Într-adevăr, Anglia a fost și va rămâne un fel de insulă. Acolo altfel se gândește, altfel se conservă valorile; însăși ceea ce înțeleg prin valoare pare să nu intre în canoanele clasice ale europeanului continental. Iar cineva, acolo, chiar gândește, în timp ce alții – cât de pseudo-exact am reușit să fiu – nu contenesc a condamna politica Angliei. Așa e, sunt de acord: ce groaznică și lipsită de morală e politica fostului Imperiu ! Și cât de „ofertanți” suntem noi cu ale noastre măsuri ! Ușor penibile asemenea generalizări dar totuși nu îmi pot uita clipele de uimire când am fost înjurat, când mi s-a dat restul corect până la ultimul șfanț, când un punker (chiar lângă Buckingam) a fost de acord să fac o fotografie cu el, deși eram terorizat de posibilitatea unei bătăi venită din cer... La fel peste tot, veți gândi. Ei bine, nu ! Există acel British way... un fel de American way mult mai stilat, mult mai atrăgător, încărcat până la refuz de ironie festivă, ce își trăiește, cu puteri mereu noi, propriul festin. Londra cu pub-urile, cu drogurile pe care nu le-am încercat dar pe care noaptea le bănuiai la tot pasul, Londra fără felinare roz dar înțesată cu fuste scurte cadrilate, Londra răzbunătoare. Într-un fel, despre politica lor de-a fi vreau să vă vorbesc, odată cu romanul lui Sebastian Faulks.

Cei de la Editura Univers au reușit să îl prezinte în așa fel încât să pleci nedumerit: e tipul romanului care îți place ? Îl iei sau nu ? Să fim serioși – o suită de întrebări retorice care mimează un descriptio stilat.

Autor: Sebastian Faulks. Fișat, un tip născut prin 1953, cu studii la Cambridge (se găsește pe Google), ulterior primul editor al cunoscutului The Independent, nefiind străin nici de The Guardian. În 1984 îi apare romanul de debut – A trick of the light -, ulterior fiind atras de problematica individului anilor ’30-’40. Iar asta s-a văzut în romanele The Girl at the Lion, Birdsong, Charlotte Gray. Fapt interesant pentru o mai mică parte a publicului specializat – Faulks este autorul lui Devil May Care, text ce a stat la baza unui nou episod din seria James Bond .

Engleby este cu totul diferit. Recunosc, poate luat de val, odată cu ultima pagină am admis că textul e genial. Sebastian Faulks are toate motivele de a fi integrat în orice istorie a literaturii contemporane. Corect, autorului îi face plăcere să facă paradă de informația culturală de care dispune, de lecturile solide ce se simt în spatele textului. Trimiterile evidente pe care le face mai la fiecare pagină către momente importante ale istoriei ori ale literaturii, construiesc un narator împătimit de intertextualitate și metatextualitate. Povestea e spusă cu un firesc neobișnuit: aș spune mai degrabă că ne este destăinuită. În special odată cu ultimele pagini, nu mai știi unde te afli. Începi în doric, traiești în ionic pentru ca în corintic, aproape paradoxal, să îți permiți luxul de a te simți mai treaz decât însuși personajul. Oricum, realitatea e doar un moft al celor plictisiți de viață. Chestia aceasta ne e dezvăluită încă de la primele pagini de Mike Engleby care, sub forma unui jurnal, se joacă cu cel căruia i se confesează.

Autorul reface chiar mare parte a traseului romanului englez. Engleby simulează viața grea a personajelor lui Dickens, James Joyce din Dubliners (am zis englez ?) e și el prezent prin ironia fină cât și prin monologurile cu funcție dublă. Să nu credeți că Engleby nu e un roman de-a dreptul... polițist, făcându-i în ciudă Agathei Christie. Și totuși... dincolo de toate acestea, cartea nu e un talmeș-balmeș amețitor decât pentru cititorul neatent la nuanțe, pentru cel interesat doar de fapte. Engleby, personajul principal nu pare a rosti niciodată „It’s a fact”. Și nici nu are vreun interes să o facă: lumea lui e una a visului, e o lume amăgitoare: mai întâi, în copilărie, aflat fără niciun sprijin la Chatfield – un fel de școală-temnită, își visează libertatea. Mai târziu, în studenție, nu poate rata perioada psihedelică, guvernată de muzica fusion, de Focus, Emerson, Lake & Palmer, Elton John etc. Spre final, ca într-un exercițiu de magie nesupravegheat, starea de veghe trebuie probată de cititor care, în măsura în care își dorește, va trebui să aleagă: este Engleby vinovat de crimă ? De câte crime ?

Dar poate că tânărul Engleby nu se află deloc în afara realității. Ce om fără control ar cunoaște atât de bine drogurile de care abuzează? Exemplu: „Mai consum și droguri. Am încercat cam tot. Preferatul meu e opiul, deși n-am luat decât o singură dată. E foarte greu de găsit și trebuie să faci chestia aia cu pipa și flacăra. […] Când ești drogat cu opiu, dacă cineva ți-ar spune despre Zyklon-B sau că îți vor muri părinții, că-ți vei petrece viața la balamuc sau ți-ar vorbi despre bătălia de la Passchendaele, ai reuși să înțelegi ce ți se spune, dar numai într-un sens ipotetic”; „Antidepresive triciclice, inhibitori de monoaminoxidază, benzodiazepine, tot felul de chestii care-i zdrăngăne îngrozitor în servietă, deși majoritatea nu-ți dau niciun efect. E un medicament, Nardil, un inhibitor de monoaminoxidază, pe care trebuie să-l iei săptămâni la rând ca să începi să simți ceva și, dacă mănânci brânză, pastă de vegeta cu drojdie sau fasole verde, te alegi cu o hemoragie intracraniană. Și atunci care mai e distracția ? Însă îmi plac alte medicamente: Tuinal, Nembutal, Amytal, iar Metaqualonul merge bine cu ginul”.

Engleby e un singuratic: în facultate, o perioadă se bucură de prietenia cu Jennifer, o fată la care i se pare că ar putea găsi măcar o parte din propriul spirit anarhic. Peste puțin timp micul univers al așteptărilor îi este surpat de chiar dispariția misterioasă a fetei. Întregul campus a ridicat știrea la rangul unei drame a locului; prieteni ai fetei, printre care și Engleby, au fost supuși la interogatorii. Lipsa unei soluții în acest caz, ulterior ratarea unei cariere diplomatice posibile dar care se năruie în câteva momente, starea financiară precară a propriei mame la care se adună monotonia unui gazetar ce face tot posibilul să nu treacă pe la redacție, fac din Engleby un luptător cu sine însuși. Doar aparent motivat în a-și găsi un rost, pare undeva către sfârșitul romanului: se apropie de Margaret, o colegă de serviciu, alături de care va consimți la întemeierea unei familii.

Și așa cum se întâmplă într-o carte ce se respectă, inevitabilul se îmbracă în hainele verosimilului: peste ani, trupul lui Jennifer este descoperit iar în urma cercetărilor poliției, grație și noilor teste ADN, ce începuseră a fi considerate probe în instanță, criminalul se dovedește a fi însuși Engleby. Deși crima rămâne a fi fost săvârșită fără premeditare, o suită întreagă de momente nefavorabile combinate involuntar cu refulările personajului conduc către tragicul sfârșit. Ciudat, precum în tinerețe, deși suferise groaznic odată cu dispariția fetei, Engleby pare a nu conștientiza toate consecințele propriei fapte. Jurnalul ne arată cum „Jennifer a început să protesteze, rugându-mă să opresc. Farmecul i se risipise. Atunci când o luasem pe drumul greșit și apoi când accelerasem tare renunțasem la intimitatea pe care o avuseserăm în cele două minute minunate. Singurul motiv pentru care n-o dusesem acasă era că voiam s-o țin cu mine; nu voiam să-i fac niciun rău. Dar cu cât mergeam mai departe, cu atât mai imposibil îmi era să mă întorc. [...] Însă nu mai era fermecătoare. Nu în ochii mei. Nu era deloc mai fermecătoare decât bărbatul de la tejgheaua din magazinul de discuri din Basinstoke”. Încolțit de poliție, la gândul unei posibile percheziții, Mike se supune unei probe: „Am scos din sertarul de la birou poza lui Jennifer cu Anne, cea făcută în cabina foto, m-am dus cu ea la fereastra care dădea spre parcul din piață și am privit-o. Iat-o acolo: soarta mea, viața mea. I-am sărutat chipul. Sau mai degrabă am sărutat hârtia fotografică ieftină care ieșise din aparat. Nu simțeam nici remușcări, nici tristețe”.

Ultimele pagini ale cărții ni-l prezintă pe Engleby închis într-un spital psihiatric, subiect / obiect de cercetare, însă neînțeles de nimeni, el însuși interpretând politica nefirească a unei lumi – cu jocul dintre tradiție și anarhie. Parțial kafkian, într-o formă alegorică, sub semnul propriei vieți ratate dar impresionat de eforturile reale ale unui copil pe care îl vede de la geamul spitalului, copil ce se chinuie să iasă din căruciorul în care fusese lăsat, Engleby nu are cum să își mai rateze ieșirea din scenă: „Cred că noi toți suntem ca el. Poate ni se pare că știm mai multe pe măsură ce ne maturizăm, dar adevărul este că nimeni nu are o perspectivă atotcuprinzătoare, nimeni nu poate vedea în jur. Ne plac cărțile în pachet și e mai bine să fii regele de pică decât doi de caro; dar niciunul dintre noi nu face cărțile și nici unul nu e vreun jucător independent și puternic; niciunul dintre noi nu poate vedea sau înțelege valoarea întregului pachet și cu atât mai puțin regulile jocului de cărți. Nici măcar cel mai bun dintre noi nu e decât o carte inertă cu niște semne pe ea”.

Marius Manta

...



Cautare


Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Ultimele insemnari

Linkuri

Arhiva

powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare