Duminica, Februarie 14, 2010, 02:56 PM 

Cautari
     media: 0.00 din 0 voturi

Căutări

Jean Paul Sartre, “Ființa și neantul”: “Se pare că filosofia secolelor al XIX-lea și al XX-lea a înțeles că nu putem să scăpăm de solipsism câtă vreme ne concepem mai întâi pe noi înșine și pe celălalt ca pe două substanțe separate: orice unire a acestor două substanțe, trebuie, într-adevăr, considerată imposibilă. De aceea, studierea teoriilor moderne ne relevă un efort de a distinge în adâncul conștiințelor o legătură fundamentală și transcedentală cu celălalt, care ar face parte integrantă din fiecare conștiință încă din momentul apariției sale.” Conceptul de alteritate este unul ce a intrat relativ recent în vocabularul uzual al analizelor literare. Peste toate, concis, substantivul acesta pare mai degrabă a desemna o calitate sau o esență ce ar surprinde” ceva definitoriu la Celălalt. Psihanaliza lui Lacan pare a se descurca mult mai în spiritul textelor literare: Inconștientul este discursul Celuilalt”. Fie pusă sub semnul unui pseudo-clivaj al eului, fie sub datele unei viziuni clasice, alteritatea își lărgește, odată cu discursul, aria de semnificații. Din punct de vedere sociologic, antropologic, alteritatea va conduce inevitabil către surprinderea unor sentimente ce contrastează la nivelul grupurilor lărgite. Ea se afirmă mai mult prin întrebările pe care le dă naștere: există ceilalți. Dar aceștia sunt în mod necesar diferiți. În ce măsură se mai pot găsi posibilități reale de comunicare a esențelor cu cel de lângă tine, uneori chiar cu tine însuți ? Toată literatura modernă propune pagini de călătorie: e un quest pentru noi teritorii, în marea lor majoritate metaforice. Se refac legături parțial uitate cu imaginarul Antichității. Montaigne era convins de faptul că natura s-a silit să nu facă nimic care să nu fie diferit de ce-a făcut anterior. Dacă mergem pe ideea unui evident mimetism literar-cultural, ținând cont de cele afirmate de Montaigne, am fi îndreptățiți să găsim, măcar uneori, legături dintre cele mai surprinzătoare în ceea ce privește exprimarea artistică. Reîntorcându-ne, Celălalt ar putea fi sub criterii diverse, paradoxal, în același timp și Cel de lângă tie, în rând cu tine, dar și Cel din fața ta, altfel spus Cel în care te vei regăsi doar din perspectiva unei complementarități posibile. Evidentă este totodată interdicția de a nu uita că fiecare din Cei prezenți la întâlnire sunt purtătorii unui mesaj, au propria lor experiență, propriile lor date formate de o cultură specifică.

***

Sunt sigur că asupra lui Andrei Makine voi reveni și într-una din lunile imediat următoare; înamorat de corporalitatea scrisului său, intrigat și plăcut impresionat de zbaterile specifice sufletului rus, nu am cum să ratez o carte precum Viața unui bărbat necunoscut”.

Până la acel moment, mă voi referi la un micro-volum dedicat Franței. În special nouă, românilor, poate că ne este mai ușor să înțelegem o surpriză precum Franța pe care uităm s-o iubim”, apărută la Editura Humanitas. Carte de mici dimensiuni, ar trebui lecturată având în background incursul cultural al lui Emil Cioran. Makine, un foarte fin cunoscător al limbii și culturii franceze, Makine, un nume ce șoca Franța literară prin Testamentul francez, de o finete a stilului aproape provocatoare, renunță de-a lungul câtorva pagini la discursul perfect, pentru a da glas unor frământări ce nu suportă amânare. Cartea e scrisă sub semnul vocativului și al imperativului. Se dorește a fi un stimul suficient în a provoca trezirea la realitate. În primul rând e o carte nu despre Franța ci o carte pentru francezi, cu aplicabilitate în zona pragmaticului. Își dorește a reinstitui un discurs corect, într-o Franță metisată. În prima parte, Makine este de-a dreptul obositor prin chiar nevoia organică de a folosi numele unor oameni iluștrii din trecut. Trimiterile permanente către politic, cultural, social ar trebui să fie motive suficiente pentru francezul de rând, azi obosit și lipsit de interes în fața unui cotidian ce îi abrutizează existența. Volumul este alcătuit tripartit: începe prin formularea “anumitor idei despre Franța”, continuă aducând câteva considerații (pe alocuri sarcastice) privitoare la o cultură alcătuită pe disponibilitățile formei, pentru ca ultimele panseuri să adune două subcapitole ce se întâlnesc din perspectiva reclădirii unei Franțe viabile, credibile, o țară nouă, care să își privească provocările matur, care să re-echilibreze raporturile dintre marginalitate și centru. Andrei Makine mărturisește alienarea resimțită la întâlnirea unui mit. Răvășit de șocanta realitate decăzută a Franței actuale, capătă pe alocuri accente lirico-dramatice. Până și rândurile de final, în fapt adresate viitorului (pe atunci!) președinte, au o datorie: aceea de a-l readuce în prim plan pe Charles de Gaulle. Referindu-se la toți cei care s-au jertfit pentru Franța, generalul declama: Acum, când josnicia ne îneacă, ei privesc Cerul fără a păli, iar Pământul, fără a roși”. Makine încheie: “Aceasta este țara pe care va trebui să știți s-o iubiți și s-o apărați, domnule viitor președinte. Franța”.

***

Aparent fără nicio legătură cu cele scrise anterior este ce-al de-al doilea bookmark pe care vi-l propun. Glenway Wescott e un necunoscut. La noi.

Scriitor american, autor al unui număr considerabil de eseuri și povestiri, Glenway Wescott a stârnit admirație în special cu The Pilgrim Hawk, A Love Story”, prezent pe masa de lectură astăzi, la circa șaptezeci de ani de la apariție, grație Editurii Univers.

Micul roman prezintă de-a lungul unei după-amieze povestea unui cuplu destul de ciudat - Cullen (un irlandez și o englezoaică), aflat în vizită la vila unei prietene, Alexandra, o americancă bogată. Ineditul scrierii vine din apariția lui Lucy, un șoim capturat de doamna Cullen în Scoția. În casă se mai află doi servitori, la care se adaugă șoferul cuplului abia venit. Într-adevăr, după cum suntem atenționați din prefața cărții, Lucy are o partitură specială în această poveste, care decantează, într-o economie minimalistă, întrebările esențiale în caz de iubire: ce înseamnă libertatea, care e granița dintre atașament și dependență, unde se termină sinceritatea și ce măști poartă eșecul”. Dar, mai mult, avem: iubirea Celuilalt posibilă prin iubirea de sine, iubirea drept cale supremă de manifestare a pulsiunilor erotice, iubirea-curiozitate, iubirea ce îngăduie masca ori adevărul. Deși nu mi-am propus o analiză detaliată a textului, voi atrage atenția asupra perfecțiunii ei la nivelul întregului, cât și asupra particularităților narative ce i-au făcut pe Susan Sontag ori Michael Cunningham să fie cu totul impresionați.

Dar, toate acestea au legătură cu jurnalul lui Glenway Wescott, acolo unde scriitorul însuși, devenind personaj, se caută, își mărturisește orientările homosexuale, legătura cu tânărul Monroe Wheeler. De altfel, după cum aflăm din A biography” de Jerry Rosco (University of Wisconsin Press, 2002), “Șoimul rătăcitor” e genul de produs cultural ce trebuie contextualizat. În 1928, Wescott, Wheeler și Lynes se mută la Paris, în apartamentul unui prieten al celebrului Jean Cocteau. Treptat, Wescott face parte dintr-o familie lărgită, prietenii săi nefiind tocmai neinteresați de experiențe grotești. Discutând despre “Șoimul rătăcitor”, Wescott admite că lumea lui e locuită de oameni ce nu au voie să gândească în termenii unui semitism explicit, el însuși declarându-se “so shameless”. Anglia, America, Irlanda, Franța, Ungaria, lumea celor interesanți, cât și lumea celor apatici sunt semnalate toate prin raporturile dintre personaje. Narațiunea la persoana întâi amintește uneori de solilocviile din textele dramatice. Un roman ce merită citit... cu o anume doză de atenție.

Cărțile mici care să impresioneze sunt de-a dreptul rarisime. Cele de mai sus, semnate Makine și Wescott, propun nu doar clash-uri dintre aparență și realitate, dintre cunoscut și necunoscut, ci marchează la o distanță de timp apreciabilă reala problemă a recunoașterii alterității. Aproape întregul discurs al secolului XX a investit în diferență, condamnând-o. Sper că a venit vremea întâlnirii Celuilalt; însă neuitând de noi, și nici de utilitatea principiilor moralei.

Marius Manta

...

Duminica, Februarie 14, 2010, 02:45 PM 

ioana balasa
     media: 0.00 din 0 voturi

Despre Marius Manta, profesor de limba si literatura romana, s-ar putea scrie multe. Eu, insa, voi incepe prin a spune ca a fost unul dintre profesorii mei preferati. Si nu doar pentru ca am indragit mult materia pe care dumnealui o preda, ci si datorita stilului aparte, oarecum diferit de al majoritatii profesorilor, de a oferi elevilor informatii sau idei. Poate ca motivul pentru care nu a rezonat intotdeauna perfect cu toti elevii clasei a fost tocmai faptul ca nu s-a incadrat niciodata intr-un tipar fix, prestabilit, cu care oamenii sunt in general obisnuiti.

Dar dincolo de toate acestea, Marius Manta este un om caruia ii datorez ceea ce sunt astazi din punct de vedere al maturitatii intelectuale si culturii literare. Prin intermediul dumnealui mi-am dezvoltat atat creativitatea, expresia de idei originale, cat si gandirea critica.

O persoana cu formidabile cunostinte, foarte apropiat de elevii sai, Marius Manta este, fara indoiala, un model al profesorului... bun.

Ioana Balasa, studenta, conservator

...

Duminica, Februarie 14, 2010, 02:39 PM 

diana miron
     media: 0.00 din 0 voturi

Domnul Marius Manta este unul din acei profesori din cauza caruia regreti ca ai terminat liceul. Asta daca esti adeptul ironiilor fine sau al glumelor cu substrat . E genul de om cu o expresie incoruptibila : un fel de straight face . Cum poate cineva sa transmita atat de multe printr-un straight face ? Doar spunand anumite lucruri si aruncand o privire la momentul potrivit .

Despre partea didactica am numai cuvinte bune. Imi place strategia dumnealui de predare. Neconventionala, noua, dar in niciun caz anarhica. Limitele de instaurare a ordinii sunt foarte precise, totusi. Spun asta din ce imi amintesc. Stiu ca imi placea foarte mult ora de romana, pentru ca ma facea sa chibzuiesc un raspuns inainte de a-l rosti.

Am citit si unele recenzii, cronici ale domnului Manta, precum cea a cartii domnului Danceanu care imi e profesor, si care chiar mi-a starnit curiozitatea.

In alta ordine de idei, dumnealui are o pasiune inegalabila pentru Ursul Carpatin. Si pentru Pantera Roz, si pentru masinile Hummer , si pentru lalelele negre (sau mov inchis, whatever ), sa nu uit (!) – Castelul Bran, Bacovia , etc .

Este un melanj hibrid de pasiuni unusual ( am uitat sa mentionez trenuletele electrice de jucarie ) si idei asimilate din multitudinea de carti citite peste ani. Ei bine, cam asta am reusit eu sa ghicesc . In plus, e o persoana funny care adora vorbitul in dodii. Iar poza zambind langa panoul cu “nu hraniti ursii”, purtand o caciula cu ciucurasi care acopera urechile este nepretuita.

In concluzie, domnul Manta ramane un enigmatic.

There it is, I said it.

Diana Miron, studenta, conservator

...

Duminica, Februarie 14, 2010, 02:38 PM 

camelia iosub
     media: 0.00 din 0 voturi

Dacă ar trebui să vorbesc despre Dl. Prof. Marius Manta aş spune: inteligenţă, simţ al umorului, sarcasm şi ironie… de bun gust, toate adunate într-o personalitate puternică, complexă, care inspiră respect şi distanţă la o primă vedere, dar care ascunde căldură şi implicare.

Din punct de vedere profesional Dl. Prof. Marius Manta este un cadru didactic foarte bine pregătit, care ştie cum să transmită informaţii elevilor astfel încât să le trezească acestora interesul pentru materia pe care o predă.

Apreciez, de asemenea, implicarea D-lui Prof. în proiecte extracurriculare, în evenimente culturale şi în orice tip de activitate care antrenează dragostea pentru artă şi frumos.

Ca om, îl găsesc pe Dl. Prof. Manta ca fiind o persoană bine intenţionată şi dornică să ajute, prietenoasă şi deschisă.

Camelia Iosub, secretară, Alcon Romania

...

Duminica, Februarie 14, 2010, 02:31 PM 

andrei cochior
     media: 5.00 din 1 vot

As putea expune inca de la inceput o galerie impresionanta de calitati ale omului Marius Manta, dar simt de pe acum zona de ridicol ce se poate cladi in jurul meu, pentru ca ceea ce il caracterizeaza in esenta, in ciuda aparentelor, este discretia cat si o capacitate minunata de a disimula. De asemenea, din aceleasi motive nu as putea marturisi suportul extraordinar de care am avut parte cat timp i-am fost elev la Liceul de Arta "George Apostu" din Bacau.

Ceea ce ma intriga la domnul profesor este capacitatea remarcabila de a purta o sumedenie de masti, fiecare lasand sa se vada o mica particica din ceea ce reprezinta dumnealui cu adevarat, in functie de context cat si de grupul social in care se afla la un moment dat. Daca pentru unii poate trece drept un om banal, un profesor plictisit ori fericit de munca lui, altii pot fi surprinsi de bogatia pasiunilor sale (si de rapiditatea cu care sare de la una la alta) sau de profunzimea la care isi traieste experienta proprie.


Una peste alta, Marius Manta este un om interesant pe care nu am reusit sa il deslusesc in cei cativa ani de liceu. O discutie cu dumnealui trebuie sa fie interesanta, amuzanta, ponderata (atunci cand este purtata cu seriozitate) dar si cu ceva neprevazut ce provoaca spontaneitatea interlocutorului. Domnul profesor poate reprezenta un exemplu de cum sa-ti traiesti viata frumos, sa te bucuri de tot ce iti ofera ea, dar in acelasi timp sa tii cont ca esti si spirit nu doar trup.

Andrei Cochior...



Cautare


Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Ultimele insemnari

Linkuri

Arhiva

powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare