Duminica, Februarie 14, 2010, 02:56 PM 

Cautari
     media: 0.00 din 0 voturi

Căutări

Jean Paul Sartre, “Ființa și neantul”: “Se pare că filosofia secolelor al XIX-lea și al XX-lea a înțeles că nu putem să scăpăm de solipsism câtă vreme ne concepem mai întâi pe noi înșine și pe celălalt ca pe două substanțe separate: orice unire a acestor două substanțe, trebuie, într-adevăr, considerată imposibilă. De aceea, studierea teoriilor moderne ne relevă un efort de a distinge în adâncul conștiințelor o legătură fundamentală și transcedentală cu celălalt, care ar face parte integrantă din fiecare conștiință încă din momentul apariției sale.” Conceptul de alteritate este unul ce a intrat relativ recent în vocabularul uzual al analizelor literare. Peste toate, concis, substantivul acesta pare mai degrabă a desemna o calitate sau o esență ce ar surprinde” ceva definitoriu la Celălalt. Psihanaliza lui Lacan pare a se descurca mult mai în spiritul textelor literare: Inconștientul este discursul Celuilalt”. Fie pusă sub semnul unui pseudo-clivaj al eului, fie sub datele unei viziuni clasice, alteritatea își lărgește, odată cu discursul, aria de semnificații. Din punct de vedere sociologic, antropologic, alteritatea va conduce inevitabil către surprinderea unor sentimente ce contrastează la nivelul grupurilor lărgite. Ea se afirmă mai mult prin întrebările pe care le dă naștere: există ceilalți. Dar aceștia sunt în mod necesar diferiți. În ce măsură se mai pot găsi posibilități reale de comunicare a esențelor cu cel de lângă tine, uneori chiar cu tine însuți ? Toată literatura modernă propune pagini de călătorie: e un quest pentru noi teritorii, în marea lor majoritate metaforice. Se refac legături parțial uitate cu imaginarul Antichității. Montaigne era convins de faptul că natura s-a silit să nu facă nimic care să nu fie diferit de ce-a făcut anterior. Dacă mergem pe ideea unui evident mimetism literar-cultural, ținând cont de cele afirmate de Montaigne, am fi îndreptățiți să găsim, măcar uneori, legături dintre cele mai surprinzătoare în ceea ce privește exprimarea artistică. Reîntorcându-ne, Celălalt ar putea fi sub criterii diverse, paradoxal, în același timp și Cel de lângă tie, în rând cu tine, dar și Cel din fața ta, altfel spus Cel în care te vei regăsi doar din perspectiva unei complementarități posibile. Evidentă este totodată interdicția de a nu uita că fiecare din Cei prezenți la întâlnire sunt purtătorii unui mesaj, au propria lor experiență, propriile lor date formate de o cultură specifică.

***

Sunt sigur că asupra lui Andrei Makine voi reveni și într-una din lunile imediat următoare; înamorat de corporalitatea scrisului său, intrigat și plăcut impresionat de zbaterile specifice sufletului rus, nu am cum să ratez o carte precum Viața unui bărbat necunoscut”.

Până la acel moment, mă voi referi la un micro-volum dedicat Franței. În special nouă, românilor, poate că ne este mai ușor să înțelegem o surpriză precum Franța pe care uităm s-o iubim”, apărută la Editura Humanitas. Carte de mici dimensiuni, ar trebui lecturată având în background incursul cultural al lui Emil Cioran. Makine, un foarte fin cunoscător al limbii și culturii franceze, Makine, un nume ce șoca Franța literară prin Testamentul francez, de o finete a stilului aproape provocatoare, renunță de-a lungul câtorva pagini la discursul perfect, pentru a da glas unor frământări ce nu suportă amânare. Cartea e scrisă sub semnul vocativului și al imperativului. Se dorește a fi un stimul suficient în a provoca trezirea la realitate. În primul rând e o carte nu despre Franța ci o carte pentru francezi, cu aplicabilitate în zona pragmaticului. Își dorește a reinstitui un discurs corect, într-o Franță metisată. În prima parte, Makine este de-a dreptul obositor prin chiar nevoia organică de a folosi numele unor oameni iluștrii din trecut. Trimiterile permanente către politic, cultural, social ar trebui să fie motive suficiente pentru francezul de rând, azi obosit și lipsit de interes în fața unui cotidian ce îi abrutizează existența. Volumul este alcătuit tripartit: începe prin formularea “anumitor idei despre Franța”, continuă aducând câteva considerații (pe alocuri sarcastice) privitoare la o cultură alcătuită pe disponibilitățile formei, pentru ca ultimele panseuri să adune două subcapitole ce se întâlnesc din perspectiva reclădirii unei Franțe viabile, credibile, o țară nouă, care să își privească provocările matur, care să re-echilibreze raporturile dintre marginalitate și centru. Andrei Makine mărturisește alienarea resimțită la întâlnirea unui mit. Răvășit de șocanta realitate decăzută a Franței actuale, capătă pe alocuri accente lirico-dramatice. Până și rândurile de final, în fapt adresate viitorului (pe atunci!) președinte, au o datorie: aceea de a-l readuce în prim plan pe Charles de Gaulle. Referindu-se la toți cei care s-au jertfit pentru Franța, generalul declama: Acum, când josnicia ne îneacă, ei privesc Cerul fără a păli, iar Pământul, fără a roși”. Makine încheie: “Aceasta este țara pe care va trebui să știți s-o iubiți și s-o apărați, domnule viitor președinte. Franța”.

***

Aparent fără nicio legătură cu cele scrise anterior este ce-al de-al doilea bookmark pe care vi-l propun. Glenway Wescott e un necunoscut. La noi.

Scriitor american, autor al unui număr considerabil de eseuri și povestiri, Glenway Wescott a stârnit admirație în special cu The Pilgrim Hawk, A Love Story”, prezent pe masa de lectură astăzi, la circa șaptezeci de ani de la apariție, grație Editurii Univers.

Micul roman prezintă de-a lungul unei după-amieze povestea unui cuplu destul de ciudat - Cullen (un irlandez și o englezoaică), aflat în vizită la vila unei prietene, Alexandra, o americancă bogată. Ineditul scrierii vine din apariția lui Lucy, un șoim capturat de doamna Cullen în Scoția. În casă se mai află doi servitori, la care se adaugă șoferul cuplului abia venit. Într-adevăr, după cum suntem atenționați din prefața cărții, Lucy are o partitură specială în această poveste, care decantează, într-o economie minimalistă, întrebările esențiale în caz de iubire: ce înseamnă libertatea, care e granița dintre atașament și dependență, unde se termină sinceritatea și ce măști poartă eșecul”. Dar, mai mult, avem: iubirea Celuilalt posibilă prin iubirea de sine, iubirea drept cale supremă de manifestare a pulsiunilor erotice, iubirea-curiozitate, iubirea ce îngăduie masca ori adevărul. Deși nu mi-am propus o analiză detaliată a textului, voi atrage atenția asupra perfecțiunii ei la nivelul întregului, cât și asupra particularităților narative ce i-au făcut pe Susan Sontag ori Michael Cunningham să fie cu totul impresionați.

Dar, toate acestea au legătură cu jurnalul lui Glenway Wescott, acolo unde scriitorul însuși, devenind personaj, se caută, își mărturisește orientările homosexuale, legătura cu tânărul Monroe Wheeler. De altfel, după cum aflăm din A biography” de Jerry Rosco (University of Wisconsin Press, 2002), “Șoimul rătăcitor” e genul de produs cultural ce trebuie contextualizat. În 1928, Wescott, Wheeler și Lynes se mută la Paris, în apartamentul unui prieten al celebrului Jean Cocteau. Treptat, Wescott face parte dintr-o familie lărgită, prietenii săi nefiind tocmai neinteresați de experiențe grotești. Discutând despre “Șoimul rătăcitor”, Wescott admite că lumea lui e locuită de oameni ce nu au voie să gândească în termenii unui semitism explicit, el însuși declarându-se “so shameless”. Anglia, America, Irlanda, Franța, Ungaria, lumea celor interesanți, cât și lumea celor apatici sunt semnalate toate prin raporturile dintre personaje. Narațiunea la persoana întâi amintește uneori de solilocviile din textele dramatice. Un roman ce merită citit... cu o anume doză de atenție.

Cărțile mici care să impresioneze sunt de-a dreptul rarisime. Cele de mai sus, semnate Makine și Wescott, propun nu doar clash-uri dintre aparență și realitate, dintre cunoscut și necunoscut, ci marchează la o distanță de timp apreciabilă reala problemă a recunoașterii alterității. Aproape întregul discurs al secolului XX a investit în diferență, condamnând-o. Sper că a venit vremea întâlnirii Celuilalt; însă neuitând de noi, și nici de utilitatea principiilor moralei.

Marius Manta


Comentarii


    Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile

    Cautare


    Categorii

    Aboneaza-te la insemnari


    Ultimele insemnari

    Linkuri

    Arhiva

    powered by
    www.ABlog.ro
    Termeni si Conditii de Utilizare