Sambata, Martie 6, 2010, 05:15 PM 

Obiecte dragi - de 8 martie
     media: 0.00 din 0 voturi

Obiecte dragi

De fapt, aveți toată dreptatea din lume de a vă arăta oripilați! Corect, cartea nu este un obiect; e mult mai mult, eventual un orizont de așteptări. Mai rar, se auto-instituie în subiect preferat. Și una peste alta, suntem de acord, măcar pentru o minoritate, cartea ține de evidența necesității. E constanta lumii ce va fi fost, tinde să rămână singura bucurie a unei lumi viitoare. Pentru noi.

Într-o ecuație mai complexă, televizorul va fi cel ce va pierde: va deveni din ce în ce mai mult o simplă alternativă. Internetul, precum și alte modalități de comunicare la mare distanță vor surprinde omul contemporan prin noile cuceriri tehnologice (cât de cunoscut sună!). Așadar, oarecum din off, acum televizorul își aruncă vitriolul asupra unei societăți care și-a cam pierdut din demnitate. Filme de duzină, emisiuni fără susținere cu un re-make fad, meciuri ca vai de ele, desene de o stupizenie înfiorătoare și... chipuri, chipuri ce în marea lor majoritate nu au nimic a ne transmite. Iar omul se încăpățânează să aștepte. Bine crescut cândva, rămâne cu ochii pironiți în gol, mărturisind reala credință într-o întâlnire ce va fi să se întâmple. Prea puțini din tinerii de azi mai au postere pe perete. Ce rost ar mai avea cât timp au un televizor performant, cu picture in picture, boost pe imagine, zoom violent etc.? La nivelul unor semnificații impertinente, domnul televizor e chiar pocket-friend-ul disponibil oricând. La orice petrecere se va vorbi despre vedete, despre high-life-ul nenorocit al unui București înămolit.

Aceste considerații s-au năpustit dincolo de voința mea, undeva pe la începutul lunii martie, lună ce își cunoaște obligațiile: 1 martie, 8 martie... Îmi aduc aminte și acum cum tovarășa învățătoare mă învăța plină de tact și răbdare cum să desenez un ghiocel pe felicitarea cu pricina. Și alte frazări ce sunau precum lemnul dar care într-un final aveau să înlesnească apariția unor lacrimi adevărate.

Și cu frustrările de rigoare, m-am hotărât să fac câteva cadouri imaginar – livrești câtorva doamne / domnișoare ce îmi plac / îmi displac. De aici, de sub acoperișul literaturbahnului, mi-am zis că îmi pot permite să intru în casele câtorva prieteni pentru a le adresa o simplă rugăminte, mai precis aceea de a-mi indica câteva figuri feminine pe care le-au urmărit la tv de-a lungul timpului. Aveau, fără îndoială, să apară tot felul de surprize: domni gentili interesați doar de șuvițe blonde, prieteni ce ar fi vrut să intre fără a se descălța într-un partid doar pentru că doamna era fix de-acolo, dar și tineri simpli care prețuiau netrucat valoarea. Și câte și mai câte. Le-am reținut preferințele dar, nefiind obișnuit neapărat cu lumea mondenă, am început să caut câte ceva despre fiecare în parte. Nu am fixat criterii de niciun fel. Ce-i drept, la sfârșit, mi-a rezultat o listă cu zece nume. Și m-am gândit că mi-ar fi făcut plăcere reală să înmânez fiecărei doamne ori domnișoare câte o carte de care să se bucure sau din care să aibă, după umila mea părere, câte ceva de învățat.

Reamintesc, ordinea intrării în scenă” e aleatorie.

Voi începe cu Maria Răducanu, interesanta figură a jazzului feminin contemporan, cea care într-un interviu destul de recent îmi declara: “Nu există «fabrici» de artişti, cu atât mai puţin de muzicieni de jazz... Demersul muzicianului în a-şi găsi propria voce în această muzică de «import», unde «idolii», «modelele» pot rămâne cumva ca blocaje... Mă bucur atunci când nu mai ascult, pe o scenă românească, un bun imitator al lui John Coltrane, spre exemplu, ci un saxofonist care a reuşit să-şi găsească propria expresie...” Tocmai, pentru adevărul celor spuse, pentru modul în care își va fi argumentat răspunsul la o întrebare netranscrisă acum, i-aș oferi de 8 martie John Coltrane His life and music” (The University of Michigan Press).

Apoi, evident fără nicio legătură, mă voi muta către Lavinia Șandru, un chip ce iese la intervale aproape fixe din anonimat dar care nu rezistă prea mult în aerul tare al samavolniciilor politicii. O femeie într-atât de hotărâtă încât, de multe ori, din cauza nereușitelor proiectelor” ce și le asumă într-un prezent delirant, se autorecomandă ca material didactic pentru mitul lui Sisif. Dumneaei i-aș aduce “Femeia nisipurilor” lui Kobo Abe, Editura Polirom.

Urmează o apariție suplă, voit dezinvoltă, care dă bine pe tv doar dintr-o parte și despre care nu ai cum să știi mai niciodată unde se află. Să fie aeroportul Băneasa, Milano, Frankfurt ? Sau mai degrabă un studio de televiziune ce nu convinge ? Da, cred că ați înțeles că e vorba de Andreea Raicu, cea care ar putea să primească în dar una dintre cărțile colecției Chic a celor de la Polirom, mai precis Se poartă nunțile” de Katie Fforde.

Mult mai greu mi-a fost să aleg ceva Mihaelei Rădulescu (era cât pe ce să scriu Andreei Marin!). Dar până la urmă m-am decis. Omul e supus greșelii, drept pentru care mă veți ierta și îmi veți îngădui ca în acest singur caz să stric protocolul și să ofer două cărți. Prima ar veni din partea Editurii Fundației Culturale Ideea Europeană: “Codul bunelor maniere” de Nadine de Rothschild. Alegerea se datoarează în special dispoziției prezentatoarei de a sta cu mâna-n șold (cât și altor gesturi nelalocul lor), visând la feeria celor de-o odinioară, în timp ce al doilea volum ar putea constitui un ghid într-ale alegerilor fericite”: “Istoria urâtului” de Umberto Eco. Cu mască, fără mască…

Nu sunt nici pe departe un expert în domeniul muzicii de operă. Țin minte că unul dintre primele cd-uri ce mi-au plăcut la nebunie a fost o realizare a studiourilor EMI (sper să nu greșesc) cu melodii religioase în interpretarea Angelei Gheorghiu și a lui Robert Alagna. Și pentru că pe Anna Netrebko aș avea infinit șanse mai mici de a o întâlni vreodată, aș oferi Angelei Gheorghiu “Foc în pavilionul de ceai” de Ellis Avery, Editura Humanitas. Și asta deoarece „calea ceaiului” pare să fie singura posibilitate de a readuce echilibrul într-o lume ostenită de rapiditatea informaţiilor şi precizia tehnologiilor ce vin către și dinspre America ori Europa de Vest .

Despre Bianca Drăgușanu eu nu știam nimic. Imediat, am aflat că e blonda lui Bote”. Apoi am aflat cine-i Bote. La sfârșit, câteva poze de pe un site de mahala, și o declarație (sau cam așa ceva!) de pe You Tube. M-am tot gândit cu ce m-aș putea prezenta și nu am găsit-o decât pe Annie Auerbach, autoarea volumului “Shrek al treilea: Povestea Fionei”, editura Nemira. Apropo, v-ați putut vreodată uita atent la Fiona ?

Nu avea cum să nu apară pe listă Flăcărica, Carmen Tănase. Deși dobândește “căldura marelui publicul” abia odată cu telenovela cunoscută, rămâne o actriță de valoare certă, cu disponibilități artistice dintre cele mai surprinzătoare. Pentru toate astea, am ales Vicente Blasco Ibanez “Maja Desnuda”, Editura Univers.

Apoi ar mai fi una dintre poveștile copilăriei noastre. E atât de cunoscută, a fost atât de difuzată încât, fără să mai amintesc autorul ori editura, mă grăbesc s-o ofer cuiva drag mie, de o jovialitate surprinzătoare, un chef de viață ieșit din comun și o candoare ce rezistă luminii reflectoarelor: “Pisicile aristocrate” pentru Marina Dima. Cu fundiță!

Într-un cu totul alt registru se înscrie Eugenia Vodă. Mărturisind profesioniștii” altor timpuri, am aflat de la invitații domniei sale câteva din aspectele pe care ar trebui să le prețuim în viață cum se cuvine. Cu un alt sens al lucrului bine făcut, Eugenia Vodă mi-a explicat cum se face că și baieții plâng câteodată. Drept pentru care aș face tot posibilul să îi ofer o carte de suflet, Irenee Hausherr “Teologia lacrimilor”, Editura Deisis.

Am auzit de multe ori la școală motivele pentru care Mihail Sadoveanu ar putea fi integrat oricând, fără prea mari eforturi, literaturii universale. Fără vreun ton ironic, admit că o lucrare precum Hanu Ancuței” are o valoare incontestabilă. Mai rău e cu hanul propriu-zis, al zilei de azi, de pe lângă Roman – un han în care s-a pierdut acel bine-tocmit simț al arhaicului, acea plăcere de a povesti și de a nu fi servil valorilor materiale. Cu ceva luni în urmă, venind dintr-o excursie, am oprit la renumitul han pentru apă minerală și o cafea. La o masă vecină sporovăiau niște femei trecute și de-a doua și de-a treia tinerețe, fumând și plescăind cu năduf din sticlele de bere așezate în față. Vorbeau despre tot și despre nimic. Despre bărbați, despre copii, despre străinătate și despre normalitate. Mă gândesc că aș avea toate motivele să îi ofer doamnei Mihaela Tatu una din edițiile volumului sadovenian amintit.

Sper să nu fi produs multă supărare nimănui. Mă gândesc totuși cu regret la faptul că nu există și o zi a bărbaților, o zi în care v-aș fi invitat să-mi returnați măcar în parte gestul. Dar mă îmbăt cu minciuni: eu nici nu apar / nici nu am de gând să apar pe micul ecran.

Marius Manta

...

Sambata, Martie 6, 2010, 02:10 AM 

Andrei Makine, continuari
     media: 0.00 din 0 voturi

Andrei Makine, continuări

Oare să mă fi înșelat atunci când îi prevedeam lui Andrei Makine o receptare “peste așteptări” în spațiul românesc ? Iată până la urmă cum mai multe edituri i-au publicat cărțile într-un timp ce parc-ar ține de celebra Guiness Book. Incontestabil, seria celor de la Polirom este cea care, peste timp, va da măsura corect controlată a emblemei Makine. Divagând, câteodată mă amuză dorința unora dintre noi de a avea “operele complete” ale autorilor contemporani. Dincolo de paradoxul ce se naște din însăși condiția de scriitori ai momentului, să nu uităm, pe aceste plaiuri suntem încă apăsați de nevoia unor recuperări competente pentru epoca de vârf a literaturii române. Mai mult, în școli se pomenesc numele unor scriitori pe care îi citim “la a doua mână”, re-tipăriți fără niciun discernământ critic, fără o contextualizare potrivită. Noi suntem cei ce spunem nu pentru ediții definitive, nu pentru tot ceea ce s-ar putea transforma chiar și peste noapte în punct de referință. Deși va suna patetic, devenim din zi în zi mai specialiști în nuanțarea la infinit a propriilor abilități de a ne trișa orizonturile. Da, la universitate se poate studia universul propus de Tolkien, da, la anumite edituri se publică sub toate formele (copertă tare, copertă moale – ce tare !, audiobook) romanele de succes. Toate acestea din pricini lesne de înțeles. Desigur, regrete putem avea; oficial, ne este bine, mai mult, pare a fi de neiertat această necesitate organică de a ne întoarce către literatura mare”.

Prin intermediul câtorva personaje, Andrei Makine explică firescul situației. La noi, ca și la ei, banul e zeul suprem. Sub forma întrebărilor retorice, personajul principal al ultimei cărți, Viața unui bărbat necunoscut” – Șutov, constată aproape agonic superficialitatea vremurilor. Chiar dacă există în mod fatidic ceva ce lipsește și care nu mai poate fi reconstituit, istoria pare a-și fi anihilat deja propria-i demnitate: “Șutov […] trebuia să-i spună lui Vlad că, altădată, o culegere de poezii îți putea schimba viața, dar în același timp un poem putea să-l coste viața pe autor. Strofele aveau greutatea lungilor condamnări dincolo de cercul polar, unde au dispărut atâția poeți... Își imaginează replica sfidătoare a lui Vlad: «Și asta vi se pare un lucru bun ?» O întrebare de genul ăsta, de o naivitate greu de parat. De ce ar fi gulagul criteriul unei literaturi bune ? Iar suferința, garantul autenticității ? Dar, mai ales, cine ar putea să judece valoarea vieților, a cărților ? De ce existența lui Vlad ar fi mai lipsită de sens decât a amărâtului care își cumpără cu ultimele copeici opusculul unui poet proscris, imprimat pe hârtie de împachetat ? Nicio carte nu le mai e interzisă tinerilor ruși. Colindă lumea (Vlad tocmai s-a întors de la Boston), unde sunt bine hrăniți, instruiți, fără complexe...

Atât “Iubirea omenească” cât și “Viața unui bărbat necunoscut” țintesc către surprinderea unei ultime forme de umanism. După cum am afirmat în alt loc, autorul rămâne în directa descendență a lui Dostoievski. Deși referiri explicite merg mai degrabă către Cehov, Dostoievski îi împrumută stăpânirea de sine și încrederea într-un transcendent parțial insondabil. Traseul ciudat al vieții reale se împletește de multe ori cu destinele unora din personajele cărților sale. În romane se întrevăd puncte de legătură, adevărate semne ori simboluri ce te conduc mai departe, înspre o metaforă ce guvernează țesătura. Așadar, fără a intra sub incidența neplăcută a clișeului, de multe ori Makine apelează la re-conturarea, sub varii forme, a propriului destin. Personajul principal revine în patria-mamă, acolo unde își caută pentru încă o dată chipul șters de implacabilul destin”. Nereușind să se integreze, străinătatea nu îi oferă eroului decât rareori un vag confort material. Există un dublu război, e certă o singură inițiere. Adesea, conflictele exterioare sunt voit minimalizate, punându-se accentul pe un pseudo-clivaj al eului narativ. Povestea începe mai mereu dinspre motivația unei re-întoarceri, a unei căutări ce va genera treptat situații lipsite de coerență. Eroul începe să manifeste prin acest regressus ad originem disponibilități ce aduc aminte de personajele tragediilor din antichitate. Deși sfârșitul romanelor coincide cu moartea unora din personajele ce au încercat (din) formele vinei tragice, asumarea acesteia mută în final interesul cititorului către orizontul unor certitudini pre-semnalate în paginile anterioare, îmbrăcate în hainele unei melancolii aparte, cu rol purificator.

La urma urmelor, romanele pe care le-am avut în vedere propun o desfășurare simplă a evenimentelor, marcată în / de timp și spațiu: primul, Iubirea omenească”, ni-l prezintă pe Elias Almeida, un revoluționar angolez ce se confruntă cu cele mai sumbre aspecte ale istoriei din ultima jumătate a secolului XX. Cu toate acestea, își păstrează încrederea în puterea mântuitoare a dragostei. Viața unui bărbat necunoscut” este scris după mai vechea rețetă a romanului în roman, oferind cititorului o viziune amplă asupra capriciilor aceleiași istorii de neînțeles. Înțelegând că notorietatea sa e mai degrabă o chestiune “fără substanță”, Ivan Șutov, scriitor (auto-)exilat în Franța, hotărăște să își părăsească țara de adopție pentru a revedea Sankt Petersburg și odată cu acesta o mai veche iubire din tinerețe. Mai degrabă rătăcit într-o țară de nerecunoscut , Ivan Șutov e surprins de modernitatea delirantă pe care o afișează cotidianul. Rețin doar câteva din rândurile ce descriu una din sărbătorile locului”: “Ceva mai departe, fluviul de oameni e despicat de o procesiune de sosii ale lui Petru cel Mare: redingotă militară, tricorn, mustăți de motan furios, baston. […] La o intersecție, regimentul acesta se amestecă cu un detașament de «dansatoare braziliene», aproape goale, împodobite cu pene. Uniformele țarilor se freacă de coapsele lungi și bronzate, ating emisferele săltate ale crupelor. Și imediat îi urmează curteni cu peruci, bulevardul e ticsit de crinoline, soarele se răsfrânge pe înaltele coafuri pudrate. Frișca veșmintelor lor face loc unui nou monstru gonflabil. Un dinozaur ? Nu, o navă. Șutov citește pe prora ei: Aurora. «Crucișătorul de la Revoluția din Octombrie», îi explică o mamă fiului ei de doisprezece ani... Chiar că s-au schimbat vremurile dacă trebuie să-i spună despre lovitura istorică de tun, de care altădată aflai de la grădiniță”. Deși odată cu apariția Ianei (tânăra din tinerețe ce acum administrează un lanț hotelier) Șutov realizează că nu mai are nicio șansă la normalitate, se bucură totuși de întâlnirea providențială cu bătrânul Volski, care își confesează experiențele traumatice din timpul războiului și a perioadei comuniste, în fapt o poveste emblematică pentru atât de multe destine zdrobite de sistemul totalitar. Dacă cinismul rece al cotidianului inventariază atrocitățile războiului, interesele economice anulează necesitatea oricăror explicații. Exemplificând, Abia în clipa aceea am simțit adevărata groază de moarte. Un spasm noduros, ca și cum o ființă necunoscută crescută pe ascuns în mine s-ar fi trezit, iar acum se smulgea din pântecele, din creierul meu. Nașterea propriului meu cadavru, lipit de mine, ca o dublură”; “Sub pașii noștri, în adâncurile marine, conductele de oțel continuă să pompeze sângele negru care se va transforma în bani, în sângele roșu al celor uciși, în carne feminină cumpărată.

Fiecare erou e un avatar al scriitorului însuși. Conștient de forța distructivă a faptului istoric, Makine îi contrapune existenței aflate sub imperativul iubirii. La urma urmelor, încă de la începutul unuia din romane, la Paris, prietena mai tânără a lui Șutov îi așază în față genealogia numelui, sub forma unui reprobabil gest de ocară: Apropo, am aflat ce înseamnă în rusește numele tău de familie..., anunță ea […] numele tău nu are decât o singură semnificație […] șut înseamnă măscărici. Da, un bufon, ce mai”. Personal, îmi voi permite luxul de a nu uita că inițial, la curte, bufonul era singurul care rostea adevărul până la capăt. Joc, o filosofie a contrariilor. Poate că tocmai de aceea, le-am dat dreptate lui Șutov, Elias, Makine, cât și celorlalte personaje valorizate pozitiv, odată cu răspunsul oferit în cadrul discuției amintite: Șut înseamnă măscărici trist ! Ține minte ! Și măscăriciul ăsta trist te iubea...

La urma urmelor, cine știe, poate că peste ani vom avea într-o ediție de lux toate cugetările acestui înstrăinat !

Marius Manta

...



Cautare


Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Ultimele insemnari

Linkuri

Arhiva

powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare