Sambata, Martie 6, 2010, 02:10 AM 

Andrei Makine, continuari
     media: 0.00 din 0 voturi

Andrei Makine, continuări

Oare să mă fi înșelat atunci când îi prevedeam lui Andrei Makine o receptare “peste așteptări” în spațiul românesc ? Iată până la urmă cum mai multe edituri i-au publicat cărțile într-un timp ce parc-ar ține de celebra Guiness Book. Incontestabil, seria celor de la Polirom este cea care, peste timp, va da măsura corect controlată a emblemei Makine. Divagând, câteodată mă amuză dorința unora dintre noi de a avea “operele complete” ale autorilor contemporani. Dincolo de paradoxul ce se naște din însăși condiția de scriitori ai momentului, să nu uităm, pe aceste plaiuri suntem încă apăsați de nevoia unor recuperări competente pentru epoca de vârf a literaturii române. Mai mult, în școli se pomenesc numele unor scriitori pe care îi citim “la a doua mână”, re-tipăriți fără niciun discernământ critic, fără o contextualizare potrivită. Noi suntem cei ce spunem nu pentru ediții definitive, nu pentru tot ceea ce s-ar putea transforma chiar și peste noapte în punct de referință. Deși va suna patetic, devenim din zi în zi mai specialiști în nuanțarea la infinit a propriilor abilități de a ne trișa orizonturile. Da, la universitate se poate studia universul propus de Tolkien, da, la anumite edituri se publică sub toate formele (copertă tare, copertă moale – ce tare !, audiobook) romanele de succes. Toate acestea din pricini lesne de înțeles. Desigur, regrete putem avea; oficial, ne este bine, mai mult, pare a fi de neiertat această necesitate organică de a ne întoarce către literatura mare”.

Prin intermediul câtorva personaje, Andrei Makine explică firescul situației. La noi, ca și la ei, banul e zeul suprem. Sub forma întrebărilor retorice, personajul principal al ultimei cărți, Viața unui bărbat necunoscut” – Șutov, constată aproape agonic superficialitatea vremurilor. Chiar dacă există în mod fatidic ceva ce lipsește și care nu mai poate fi reconstituit, istoria pare a-și fi anihilat deja propria-i demnitate: “Șutov […] trebuia să-i spună lui Vlad că, altădată, o culegere de poezii îți putea schimba viața, dar în același timp un poem putea să-l coste viața pe autor. Strofele aveau greutatea lungilor condamnări dincolo de cercul polar, unde au dispărut atâția poeți... Își imaginează replica sfidătoare a lui Vlad: «Și asta vi se pare un lucru bun ?» O întrebare de genul ăsta, de o naivitate greu de parat. De ce ar fi gulagul criteriul unei literaturi bune ? Iar suferința, garantul autenticității ? Dar, mai ales, cine ar putea să judece valoarea vieților, a cărților ? De ce existența lui Vlad ar fi mai lipsită de sens decât a amărâtului care își cumpără cu ultimele copeici opusculul unui poet proscris, imprimat pe hârtie de împachetat ? Nicio carte nu le mai e interzisă tinerilor ruși. Colindă lumea (Vlad tocmai s-a întors de la Boston), unde sunt bine hrăniți, instruiți, fără complexe...

Atât “Iubirea omenească” cât și “Viața unui bărbat necunoscut” țintesc către surprinderea unei ultime forme de umanism. După cum am afirmat în alt loc, autorul rămâne în directa descendență a lui Dostoievski. Deși referiri explicite merg mai degrabă către Cehov, Dostoievski îi împrumută stăpânirea de sine și încrederea într-un transcendent parțial insondabil. Traseul ciudat al vieții reale se împletește de multe ori cu destinele unora din personajele cărților sale. În romane se întrevăd puncte de legătură, adevărate semne ori simboluri ce te conduc mai departe, înspre o metaforă ce guvernează țesătura. Așadar, fără a intra sub incidența neplăcută a clișeului, de multe ori Makine apelează la re-conturarea, sub varii forme, a propriului destin. Personajul principal revine în patria-mamă, acolo unde își caută pentru încă o dată chipul șters de implacabilul destin”. Nereușind să se integreze, străinătatea nu îi oferă eroului decât rareori un vag confort material. Există un dublu război, e certă o singură inițiere. Adesea, conflictele exterioare sunt voit minimalizate, punându-se accentul pe un pseudo-clivaj al eului narativ. Povestea începe mai mereu dinspre motivația unei re-întoarceri, a unei căutări ce va genera treptat situații lipsite de coerență. Eroul începe să manifeste prin acest regressus ad originem disponibilități ce aduc aminte de personajele tragediilor din antichitate. Deși sfârșitul romanelor coincide cu moartea unora din personajele ce au încercat (din) formele vinei tragice, asumarea acesteia mută în final interesul cititorului către orizontul unor certitudini pre-semnalate în paginile anterioare, îmbrăcate în hainele unei melancolii aparte, cu rol purificator.

La urma urmelor, romanele pe care le-am avut în vedere propun o desfășurare simplă a evenimentelor, marcată în / de timp și spațiu: primul, Iubirea omenească”, ni-l prezintă pe Elias Almeida, un revoluționar angolez ce se confruntă cu cele mai sumbre aspecte ale istoriei din ultima jumătate a secolului XX. Cu toate acestea, își păstrează încrederea în puterea mântuitoare a dragostei. Viața unui bărbat necunoscut” este scris după mai vechea rețetă a romanului în roman, oferind cititorului o viziune amplă asupra capriciilor aceleiași istorii de neînțeles. Înțelegând că notorietatea sa e mai degrabă o chestiune “fără substanță”, Ivan Șutov, scriitor (auto-)exilat în Franța, hotărăște să își părăsească țara de adopție pentru a revedea Sankt Petersburg și odată cu acesta o mai veche iubire din tinerețe. Mai degrabă rătăcit într-o țară de nerecunoscut , Ivan Șutov e surprins de modernitatea delirantă pe care o afișează cotidianul. Rețin doar câteva din rândurile ce descriu una din sărbătorile locului”: “Ceva mai departe, fluviul de oameni e despicat de o procesiune de sosii ale lui Petru cel Mare: redingotă militară, tricorn, mustăți de motan furios, baston. […] La o intersecție, regimentul acesta se amestecă cu un detașament de «dansatoare braziliene», aproape goale, împodobite cu pene. Uniformele țarilor se freacă de coapsele lungi și bronzate, ating emisferele săltate ale crupelor. Și imediat îi urmează curteni cu peruci, bulevardul e ticsit de crinoline, soarele se răsfrânge pe înaltele coafuri pudrate. Frișca veșmintelor lor face loc unui nou monstru gonflabil. Un dinozaur ? Nu, o navă. Șutov citește pe prora ei: Aurora. «Crucișătorul de la Revoluția din Octombrie», îi explică o mamă fiului ei de doisprezece ani... Chiar că s-au schimbat vremurile dacă trebuie să-i spună despre lovitura istorică de tun, de care altădată aflai de la grădiniță”. Deși odată cu apariția Ianei (tânăra din tinerețe ce acum administrează un lanț hotelier) Șutov realizează că nu mai are nicio șansă la normalitate, se bucură totuși de întâlnirea providențială cu bătrânul Volski, care își confesează experiențele traumatice din timpul războiului și a perioadei comuniste, în fapt o poveste emblematică pentru atât de multe destine zdrobite de sistemul totalitar. Dacă cinismul rece al cotidianului inventariază atrocitățile războiului, interesele economice anulează necesitatea oricăror explicații. Exemplificând, Abia în clipa aceea am simțit adevărata groază de moarte. Un spasm noduros, ca și cum o ființă necunoscută crescută pe ascuns în mine s-ar fi trezit, iar acum se smulgea din pântecele, din creierul meu. Nașterea propriului meu cadavru, lipit de mine, ca o dublură”; “Sub pașii noștri, în adâncurile marine, conductele de oțel continuă să pompeze sângele negru care se va transforma în bani, în sângele roșu al celor uciși, în carne feminină cumpărată.

Fiecare erou e un avatar al scriitorului însuși. Conștient de forța distructivă a faptului istoric, Makine îi contrapune existenței aflate sub imperativul iubirii. La urma urmelor, încă de la începutul unuia din romane, la Paris, prietena mai tânără a lui Șutov îi așază în față genealogia numelui, sub forma unui reprobabil gest de ocară: Apropo, am aflat ce înseamnă în rusește numele tău de familie..., anunță ea […] numele tău nu are decât o singură semnificație […] șut înseamnă măscărici. Da, un bufon, ce mai”. Personal, îmi voi permite luxul de a nu uita că inițial, la curte, bufonul era singurul care rostea adevărul până la capăt. Joc, o filosofie a contrariilor. Poate că tocmai de aceea, le-am dat dreptate lui Șutov, Elias, Makine, cât și celorlalte personaje valorizate pozitiv, odată cu răspunsul oferit în cadrul discuției amintite: Șut înseamnă măscărici trist ! Ține minte ! Și măscăriciul ăsta trist te iubea...

La urma urmelor, cine știe, poate că peste ani vom avea într-o ediție de lux toate cugetările acestui înstrăinat !

Marius Manta


Comentarii


    Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile

    Cautare


    Categorii

    Aboneaza-te la insemnari


    Ultimele insemnari

    Linkuri

    Arhiva

    powered by
    www.ABlog.ro
    Termeni si Conditii de Utilizare