Luni, Martie 8, 2010, 01:05 PM 

Ion V Stratescu
     media: 0.00 din 0 voturi

Ion V. Strătescu – Poker

Sper să nu confund, Ion V. Strătescu este semnatarul mai multor cărți, apărute la edituri dintre cele mai importante. Printre acestea, se află la loc de cinste și Editura Vinea, indiscutabil o adevărată mașinărie pentru poezia contemporană.

Mă voi opri, așadar, la ultima carte publicată de Ion V. Strătescu, “Poker”, volum ce se bucură, printre altele, și de o grafică fericită. În urma lecturii poemelor ce se însumează într-un mesaj adesea echilibrat, mi-am adus aminte de o discuție pe care o aveam cu ani în urmă, atunci când nu puteam neapărat înțelege cum, în general, o revistă literară e interesată de cronici ori recenzii la cărțile bune”. Ce-i drept, urmărind de-a lungul timpului anumite practici, am realizat că, din păcate, sunt multe publicații ce vânează în primul rând numele de o sonoritate aparte, nemaipunându-și neapărat problema calității materialului tipărit. Oricum, rubricile cu pricina ar fi fost încărcate de elogii... Adjectivele s-ar fi îngrămădit să suplinească absența unor idei de forță, mai degrabă cântând prohodul decât provocând o dezbatere vie. Dacă aș fi ținut cont de toate acestea, nu știu în ce măsură mi-aș mai fi dorit acum să scriu despre cartea abia amintită. Căci nu este o carte ce va schimba fața literaturii, nici o carte ce va acapara paginile revistelor de literatură (iată-mă devenind profet !)

În orice caz, jocul poetic din “Poker” surprinde. Ce-i drept, uneori plăcut, alteori neplăcut. Ce am apreciat la Ion V. Strătescu este tocmai maniera extrem de personală de a da viață unui univers interior măcinat paradoxal de propriile-i credințe. Poetul rămâne prin definiție un însingurat, o voce ce își tentează limitele. Adesea va răsturna chiar prea voit (a se citi forțat) raporturile firești cu lumea ce îl înconjoară. Nu vorbim de materie, nu vorbim de spirit, ci avem mai degrabă măsura certă a unor dimensiuni continuu căutate. Nu suntem invitați într-o lume a certitudinilor; sub aparentul calm, textele te provoacă la un dialog organic, asumat până la ultima consecință. Lumea lui Ion V. Strătescu nu e nici pe departe în loc al antrenamentelor – e fie un spațiu-metaforă ale cărei semnificații le vei ghici, fie eșafodul propriilor neputințe.

Afirm că tema centrală este cea a legăturii cu Divinitatea. Firește, în structurarea discursului liric avem o serie mai bogată de sub-teme” și motive ce operează la nivelul semnificațiilor dorite. Cum stă în firea lucrurilor, întregul sistem dorește a-și cenzura propriile neputințe. Se poate vorbi fie de apariția unor breșe de ordin lexical, fie de o forțare nefericită a logicii textului. Apoi, avem pagini de o suplețe evidentă, avem rostiri dilematice. Am reținut, poezia lui Ion V. Strătescu este cu predilecție o poezie a substantivului, a substanțelor grele”. După cum afirmam la început, ea poate nedumeri printr-o bucurie a grotescului greu de explicat, așa cum o vedem în Libertăți cenușii”. Aici, e teritoriul unui naturalism nefiresc, moment al unor salturi acrobatice de neimaginat, în ciuda propriei demnități: “gâfâielile au mirosul nopții precum / grotele în care se masturbează călugării / sub pretext că-s mai aproape de Dumnezeu”. Uneori, citindu-l pe Ion V. Strătescu, rămâi cu impresia că dinspre Pământ Cerului i se refuză orice imixtiune. Alteori, poetul condamnă chiar dispariția lui Dumnezeu, marcând involuntar singurătatea ca un punct de înțelegere finală a Universului. Printre tablourile mari, se strecoară sentimente firești: regretul clipelor de iubire, revolta împotriva unor orânduieli sociale, melancolii de-o clipă etc.

Încă mai am impresia că mesajul ascuns al volumului se leagă de o anume fatalitate - lipsa confesiunii naște hăul: acum ziua și noaptea sunt totuna - / în jocul neliniștii / numai forma de bici a despărțirii / numai peticari căutându-ne cârpele / mototolite ale îmbrățișărilor / numai ultime nuanțe de / stingere a sensului // dar nu mă plâng abisului // inimă te rog nu îngropa / cadavrul disperării / în apele sodice ale morilor de hârtie / lasă-l în propria-i piele / până devine un gol nesfârșit” (“Ultime nuanțe”). Dacă mi se permite, “Înainte de a fi e un post-scriptum la drama Meșterului Manole, un poem închinat propriilor așteptări, singurul ce se sustrage din lumea jocurilor de noroc”: „un zidar cade de pe schelă - / neatenție ori comandă venită de sus / aerul se despică precum un pepene copt / razele soarelui se lovesc de / sufletu-i indecis / și îl încarcă de noblețea lor / de aur curățat cu foc / pacea e mereu molestată / de bocete profesioniste // nimeni n-a văzut vreodată / cum moare un sfânt / fără chinuri / fără să pună altă povară pe noi / având controlul absolut / asupra propriei morți // în mod sigur îngerii cu trâmbiță / știu ce e lumina înainte / de-a fi curiozitate / înainte de a fi rădăcină / de poem!”

Marius Manta

...



Cautare


Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Ultimele insemnari

Linkuri

Arhiva

powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare