Vineri, Martie 26, 2010, 01:11 AM 

Argumentele normalității ortodoxe
     media: 0.00 din 0 voturi

Argumentele normalității ortodoxe

Îmi revin în minte, din ce în ce mai des, fericiții ani de după 1989, mai precis acea perioadă de grație de-a lungul căreia mai multe edituri începuseră să tipărească carte religioasă de calitate. În sfârșit, aveam de-a face cu texte ce îți propuneau o micro-istorie a receptării lor, adesea cu un aparat critic ce se dovedea a fi util. Mai mult, librăriile erau asaltate de oameni ce rămăseseră din nefericire în afara aerului puternic al creștinismului autentic, dar care, acum, probau o certă nevoie de a-și găsi modele. Iar când aflai Dogmatica lui Stăniloae (a mi se scuza familiaritatea!) ori setul complet Viețile sfinților, cât și Filocalia, te puteai considera un fericit. Circulau casete, compact-discuri, înregistrări video mai mult sau mai puțin clandestine, conturând nevoia evidentă a acelorași oameni de a rămâne în căutarea Adevărului. Până și câteva din instituțiile de prestigiu admiteau, ba chiar girau un schimb de idei firesc și netrucat, având în centru figuri monahale emblematice.

Această perspectivă fi-va, desigur, una eminamente subiectivă! Și totuși, reîntâlnindu-mi câțiva din prietenii de odinioară, am fost bucuros surprins de faptul că mai toți, după măsura priceperii, au rămas cu o gândire vie, neinteresată de a pedepsi, de a înfiera, ci în primul rând de a restabili echilibrul, de a compensa răul prin fapte, idei, atitudini etc. Cu timpul, într-un firesc al lumii de azi, majoritatea ne-am abătut de la setul de principii declarate în gura mare, în primii ani de libertate. Interveniseră alte calcule, ne afundasem prin alte cotloane, căzusem, abdicasem dar parcă mai mereu am avut șansa de a ne re-descoperi printr-un Altul, venit la momentul oportun. Se pare că ne-a fost îngăduită smerenia de a privi în direcția potrivită.

Deși tonul acestor prime paragrafe poate părea unul desuet, contrar finețurilor” secolului, poate chiar în văzul unora fiind eminamente pășunist, îl voi motiva tocmai prin nevoia de a-l contrapune nebuniei vremurilor actuale. Nu sunt nici pe departe un fan al apocalipselor anunțate din oră în oră, nu îmi plac scenariile neconforme cu realitatea, dar pur și simplu mă văd adesea nevoit să strâng din dinți în fața unei lumi guvernată după idealuri false, de-o clipă, apărând interese injuste, probând la orice pas o nesimțire aparte, în contra firii umane. Cu certitudine, trăim o nouă eră! Ne învățăm unii pe alții nu cum să ne fim de ajutor, ci cum să devenim cât mai toleranți. Să nu uităm, la urma urmelor, postmodernismul (din care ne încăpățânăm să ieșim) a adus cu sine nevoia unei de-canonizări ce nu cunoaște oprire. Haosul, aleatoriul, fragmentul devin certitudini în existența omului contemporan. Cel de lângă noi nu se mai ghidează neapărat după pilde ce și-au mâncat mălaiul”, ci este nevoit să respire într-o societate poluată de interese postindustriale, clar economice. Totul devine relativ, nu am nici acum cum să uit reportajul difuzat de unul dintre posturile așa-zis caritabile, reportaj în care vedeai cu amărăciune copii ce sufereau de foame, în timp ce în plan secund, involuntar, apărea logo-ul unui colos transfrontalier . Ce e nou? Pe bună dreptate, aproape nimic – din păcate, am ajuns să admitem că ne-am obișnuit, că fiecare mai apără ce poate; construim lumi proprii, uitând că sensul omului este și acela de a co-împlini viața celui de-aproape. Societatea contemporană aduce cu sine multe avantaje. Nu le voi trece acum în revistă pentru simplul motiv că acestea sunt cunoscute în tot locul, începând cu statele membre în diferite organisme și până în lumea a doua, a treia, a patra. Nonsensul actual este acela că oricine poate suferi și mai mult dacă nu corespunde unor criterii. Dar chiar despre aceste criterii ne este din ce în ce mai greu să vorbim: ele sunt într-o continuă prefigurare, își schimbă consistența, ne scapă printre degete. Și asta se întâmplă deoarece am tolerat fără discernământ, am tolerat fără măsură, nu am știut să înlocuim încrederea omului în propriile capacități cu ceea ce aveam drept moștenire. Am căutat noutatea, în timp ce memoria ne juca feste și ne îndepărta de tradiție. Am continuat să citim, să fim prețioși, am observat cum tot ceea ce altădată rămânea la nivel de vis acum intra în sfera posibilului.

Din fericire, mai există și oameni ce ies din acest melanj perfid. Editura Christiana tipărește în anul 2009 un volum aparte, ce joacă rolul de îndreptar duhovnicesc pentru omul începutului de mileniu trei. Unul dintre prietenii amintiți mai sus mi-o semnalase chiar cu puțin timp înainte de a-mi fi adusă spre lectură – mai avem oare discernământ pentru faptele minunate de lângă noi?

Subintitulată “O perspectivă ortodoxă”, cartea e construită cu o seriozitate exemplară. Edificiul e solid, arhitectura e de sorginte clasică, argumentele fiind expuse clar, concis, respectând principiul accesibilității. “«Zeul toleranței» și descreștinarea creștinismului” este măsura potrivită pentru a contracara mefiența unor politici actuale. Bine documentat, autorul se dovedește a fi un erudit, de o încăpățânare fericită în a-și duce demonstrația până la capăt. Lucrarea se bucură și de o prefață a lui Costion Nicolescu , cel ce admitea că textul s-ar fi putut naște și dintr-o anumită exasperare în legătură cu principiile corectitudinii politice. Pe de altă parte, caracterul apologetic al lucrării ar fi putut fi impus de pericolele spirituale ce amenință lumea contemporană, ale cărei rădăcini și valori culturale și morale creștine sunt negate”, principalul pericol fiind chiar „descreștinarea creștinismului”.

Cu distincție, autorul opune toleranței nu intoleranța - așa cum poate ar fi fost firesc pentru ochiul omului secolului XXI – ci iubirea creștină, nevoia de a-și conduce semenul către țărmurile liniștite ale credinței adevărate. Încă de la început, este oferit drept punct de plecare un citat din Sfântul Isaac Sirul – “Să cunoști pe toți oamenii egali în bine și în cinste, chiar de ar fi vreunul iudeu sau necredincios sau ucigaș, mai ales pentru că e fratele tău și din firea ta, și a fost rătăcit, fără știință, de la adevăr”. Mai direct, cartea pe care implicit v-o prezint este o fericită înfierare a toleranței false, ce a girat de-a lungul istoriei mișcări potrivnice Bisericii. Se înțelege, dacă toleranța în sensul ei vechi se cuvine aprobată și practicată, cea propovăduită acum este de neacceptat. Pentru rigoarea informației, voi trece în revistă titlurile capitolelor: Toleranța în Sfânta Scriptură, Ce este toleranța ?, Toleranța și corectitudinea politică, Toleranța și franc-masoneria, Toleranța și legile noahide, Toleranța și știința, Creștinismul: cauză a toleranței?, Toleranța creștină, Falsa toleranță în Biserică, Râvna sufletească și râvna duhovnicească.

Conform demonstrațiilor solide, mărturisind credința autorului, aflăm că majoritatea organismelor interreligioase sau ecumenice internaționale sunt infestate în chip malign de un spirit francmasonic, urmărind ca prin spiritul sincretic promovat să conducă către slăbirea dreptei credințe creștine. În mod cert, cele mai interesante capitole sunt dedicate influenței nefaste a francmasoneriei ori comentării legilor noahide. Cele din urmă, sunt privite drept niște imperative morale naturale; paradoxal, aflăm că “Cele 7 legi ale lui Noe – Charta națiunilor – sunt codul legislativ și moral cel mai vechi al umanității, dar totodată ghidul cel mai modern pentru omul secolului al 21-lea”. Fără doar și poate, autorul pledează pentru o știință ce ar avea conștiința existenței lui Dumnezeu și care să lucreze în conformitate cu preceptele învățăturilor creștine. Poate tocmai de aceea, științele psihiatrice sunt și ele analizate atent, dar privite cu neîncredere. În sprijinul celor arătate, transcriu și câteva considerații din prefața semnată de Costion Nicolescu: “Biserica Ortodoxă, creștinii care-și asumă apartenența la ea, au o moștenire spirituală extrem de prețioasă, plătită scump, cu sângele răscumpărător al lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Este o moștenire care nu poate fi risipită fără tragică vinovăție, moștenire care se cere păstrată, îmbogățită și transmisă mai departe, din neam în neam, până la sfârșitul veacurilor. Cu «Zeul toleranței» și descreștinarea creștinismului ne aflăm în fața unei lucrări monografice de anvergură, extrem de incitantă prin temă, poate oarecum intimidantă prin dimensiuni”. Deși nu sunt foarte fericit cu alegerea autorului de a-și păstra anonimatul din rațiuni de el cunoscute, deși găsesc și contextualizări nedorite (un exemplu – consider că ar trebui revăzută trecerea lui Jean Michel Jarre în rândul promotorilor noii toleranțe), consider cartea de față un bun prilej de a ne redescoperi rădăcinile, de a mai reține alte câteva repere în marele nostru efort de a ne răscumpăra greșelile.

Marius Manta

...

Luni, Martie 8, 2010, 01:05 PM 

Ion V Stratescu
     media: 0.00 din 0 voturi

Ion V. Strătescu – Poker

Sper să nu confund, Ion V. Strătescu este semnatarul mai multor cărți, apărute la edituri dintre cele mai importante. Printre acestea, se află la loc de cinste și Editura Vinea, indiscutabil o adevărată mașinărie pentru poezia contemporană.

Mă voi opri, așadar, la ultima carte publicată de Ion V. Strătescu, “Poker”, volum ce se bucură, printre altele, și de o grafică fericită. În urma lecturii poemelor ce se însumează într-un mesaj adesea echilibrat, mi-am adus aminte de o discuție pe care o aveam cu ani în urmă, atunci când nu puteam neapărat înțelege cum, în general, o revistă literară e interesată de cronici ori recenzii la cărțile bune”. Ce-i drept, urmărind de-a lungul timpului anumite practici, am realizat că, din păcate, sunt multe publicații ce vânează în primul rând numele de o sonoritate aparte, nemaipunându-și neapărat problema calității materialului tipărit. Oricum, rubricile cu pricina ar fi fost încărcate de elogii... Adjectivele s-ar fi îngrămădit să suplinească absența unor idei de forță, mai degrabă cântând prohodul decât provocând o dezbatere vie. Dacă aș fi ținut cont de toate acestea, nu știu în ce măsură mi-aș mai fi dorit acum să scriu despre cartea abia amintită. Căci nu este o carte ce va schimba fața literaturii, nici o carte ce va acapara paginile revistelor de literatură (iată-mă devenind profet !)

În orice caz, jocul poetic din “Poker” surprinde. Ce-i drept, uneori plăcut, alteori neplăcut. Ce am apreciat la Ion V. Strătescu este tocmai maniera extrem de personală de a da viață unui univers interior măcinat paradoxal de propriile-i credințe. Poetul rămâne prin definiție un însingurat, o voce ce își tentează limitele. Adesea va răsturna chiar prea voit (a se citi forțat) raporturile firești cu lumea ce îl înconjoară. Nu vorbim de materie, nu vorbim de spirit, ci avem mai degrabă măsura certă a unor dimensiuni continuu căutate. Nu suntem invitați într-o lume a certitudinilor; sub aparentul calm, textele te provoacă la un dialog organic, asumat până la ultima consecință. Lumea lui Ion V. Strătescu nu e nici pe departe în loc al antrenamentelor – e fie un spațiu-metaforă ale cărei semnificații le vei ghici, fie eșafodul propriilor neputințe.

Afirm că tema centrală este cea a legăturii cu Divinitatea. Firește, în structurarea discursului liric avem o serie mai bogată de sub-teme” și motive ce operează la nivelul semnificațiilor dorite. Cum stă în firea lucrurilor, întregul sistem dorește a-și cenzura propriile neputințe. Se poate vorbi fie de apariția unor breșe de ordin lexical, fie de o forțare nefericită a logicii textului. Apoi, avem pagini de o suplețe evidentă, avem rostiri dilematice. Am reținut, poezia lui Ion V. Strătescu este cu predilecție o poezie a substantivului, a substanțelor grele”. După cum afirmam la început, ea poate nedumeri printr-o bucurie a grotescului greu de explicat, așa cum o vedem în Libertăți cenușii”. Aici, e teritoriul unui naturalism nefiresc, moment al unor salturi acrobatice de neimaginat, în ciuda propriei demnități: “gâfâielile au mirosul nopții precum / grotele în care se masturbează călugării / sub pretext că-s mai aproape de Dumnezeu”. Uneori, citindu-l pe Ion V. Strătescu, rămâi cu impresia că dinspre Pământ Cerului i se refuză orice imixtiune. Alteori, poetul condamnă chiar dispariția lui Dumnezeu, marcând involuntar singurătatea ca un punct de înțelegere finală a Universului. Printre tablourile mari, se strecoară sentimente firești: regretul clipelor de iubire, revolta împotriva unor orânduieli sociale, melancolii de-o clipă etc.

Încă mai am impresia că mesajul ascuns al volumului se leagă de o anume fatalitate - lipsa confesiunii naște hăul: acum ziua și noaptea sunt totuna - / în jocul neliniștii / numai forma de bici a despărțirii / numai peticari căutându-ne cârpele / mototolite ale îmbrățișărilor / numai ultime nuanțe de / stingere a sensului // dar nu mă plâng abisului // inimă te rog nu îngropa / cadavrul disperării / în apele sodice ale morilor de hârtie / lasă-l în propria-i piele / până devine un gol nesfârșit” (“Ultime nuanțe”). Dacă mi se permite, “Înainte de a fi e un post-scriptum la drama Meșterului Manole, un poem închinat propriilor așteptări, singurul ce se sustrage din lumea jocurilor de noroc”: „un zidar cade de pe schelă - / neatenție ori comandă venită de sus / aerul se despică precum un pepene copt / razele soarelui se lovesc de / sufletu-i indecis / și îl încarcă de noblețea lor / de aur curățat cu foc / pacea e mereu molestată / de bocete profesioniste // nimeni n-a văzut vreodată / cum moare un sfânt / fără chinuri / fără să pună altă povară pe noi / având controlul absolut / asupra propriei morți // în mod sigur îngerii cu trâmbiță / știu ce e lumina înainte / de-a fi curiozitate / înainte de a fi rădăcină / de poem!”

Marius Manta

...

Sambata, Martie 6, 2010, 05:15 PM 

Obiecte dragi - de 8 martie
     media: 0.00 din 0 voturi

Obiecte dragi

De fapt, aveți toată dreptatea din lume de a vă arăta oripilați! Corect, cartea nu este un obiect; e mult mai mult, eventual un orizont de așteptări. Mai rar, se auto-instituie în subiect preferat. Și una peste alta, suntem de acord, măcar pentru o minoritate, cartea ține de evidența necesității. E constanta lumii ce va fi fost, tinde să rămână singura bucurie a unei lumi viitoare. Pentru noi.

Într-o ecuație mai complexă, televizorul va fi cel ce va pierde: va deveni din ce în ce mai mult o simplă alternativă. Internetul, precum și alte modalități de comunicare la mare distanță vor surprinde omul contemporan prin noile cuceriri tehnologice (cât de cunoscut sună!). Așadar, oarecum din off, acum televizorul își aruncă vitriolul asupra unei societăți care și-a cam pierdut din demnitate. Filme de duzină, emisiuni fără susținere cu un re-make fad, meciuri ca vai de ele, desene de o stupizenie înfiorătoare și... chipuri, chipuri ce în marea lor majoritate nu au nimic a ne transmite. Iar omul se încăpățânează să aștepte. Bine crescut cândva, rămâne cu ochii pironiți în gol, mărturisind reala credință într-o întâlnire ce va fi să se întâmple. Prea puțini din tinerii de azi mai au postere pe perete. Ce rost ar mai avea cât timp au un televizor performant, cu picture in picture, boost pe imagine, zoom violent etc.? La nivelul unor semnificații impertinente, domnul televizor e chiar pocket-friend-ul disponibil oricând. La orice petrecere se va vorbi despre vedete, despre high-life-ul nenorocit al unui București înămolit.

Aceste considerații s-au năpustit dincolo de voința mea, undeva pe la începutul lunii martie, lună ce își cunoaște obligațiile: 1 martie, 8 martie... Îmi aduc aminte și acum cum tovarășa învățătoare mă învăța plină de tact și răbdare cum să desenez un ghiocel pe felicitarea cu pricina. Și alte frazări ce sunau precum lemnul dar care într-un final aveau să înlesnească apariția unor lacrimi adevărate.

Și cu frustrările de rigoare, m-am hotărât să fac câteva cadouri imaginar – livrești câtorva doamne / domnișoare ce îmi plac / îmi displac. De aici, de sub acoperișul literaturbahnului, mi-am zis că îmi pot permite să intru în casele câtorva prieteni pentru a le adresa o simplă rugăminte, mai precis aceea de a-mi indica câteva figuri feminine pe care le-au urmărit la tv de-a lungul timpului. Aveau, fără îndoială, să apară tot felul de surprize: domni gentili interesați doar de șuvițe blonde, prieteni ce ar fi vrut să intre fără a se descălța într-un partid doar pentru că doamna era fix de-acolo, dar și tineri simpli care prețuiau netrucat valoarea. Și câte și mai câte. Le-am reținut preferințele dar, nefiind obișnuit neapărat cu lumea mondenă, am început să caut câte ceva despre fiecare în parte. Nu am fixat criterii de niciun fel. Ce-i drept, la sfârșit, mi-a rezultat o listă cu zece nume. Și m-am gândit că mi-ar fi făcut plăcere reală să înmânez fiecărei doamne ori domnișoare câte o carte de care să se bucure sau din care să aibă, după umila mea părere, câte ceva de învățat.

Reamintesc, ordinea intrării în scenă” e aleatorie.

Voi începe cu Maria Răducanu, interesanta figură a jazzului feminin contemporan, cea care într-un interviu destul de recent îmi declara: “Nu există «fabrici» de artişti, cu atât mai puţin de muzicieni de jazz... Demersul muzicianului în a-şi găsi propria voce în această muzică de «import», unde «idolii», «modelele» pot rămâne cumva ca blocaje... Mă bucur atunci când nu mai ascult, pe o scenă românească, un bun imitator al lui John Coltrane, spre exemplu, ci un saxofonist care a reuşit să-şi găsească propria expresie...” Tocmai, pentru adevărul celor spuse, pentru modul în care își va fi argumentat răspunsul la o întrebare netranscrisă acum, i-aș oferi de 8 martie John Coltrane His life and music” (The University of Michigan Press).

Apoi, evident fără nicio legătură, mă voi muta către Lavinia Șandru, un chip ce iese la intervale aproape fixe din anonimat dar care nu rezistă prea mult în aerul tare al samavolniciilor politicii. O femeie într-atât de hotărâtă încât, de multe ori, din cauza nereușitelor proiectelor” ce și le asumă într-un prezent delirant, se autorecomandă ca material didactic pentru mitul lui Sisif. Dumneaei i-aș aduce “Femeia nisipurilor” lui Kobo Abe, Editura Polirom.

Urmează o apariție suplă, voit dezinvoltă, care dă bine pe tv doar dintr-o parte și despre care nu ai cum să știi mai niciodată unde se află. Să fie aeroportul Băneasa, Milano, Frankfurt ? Sau mai degrabă un studio de televiziune ce nu convinge ? Da, cred că ați înțeles că e vorba de Andreea Raicu, cea care ar putea să primească în dar una dintre cărțile colecției Chic a celor de la Polirom, mai precis Se poartă nunțile” de Katie Fforde.

Mult mai greu mi-a fost să aleg ceva Mihaelei Rădulescu (era cât pe ce să scriu Andreei Marin!). Dar până la urmă m-am decis. Omul e supus greșelii, drept pentru care mă veți ierta și îmi veți îngădui ca în acest singur caz să stric protocolul și să ofer două cărți. Prima ar veni din partea Editurii Fundației Culturale Ideea Europeană: “Codul bunelor maniere” de Nadine de Rothschild. Alegerea se datoarează în special dispoziției prezentatoarei de a sta cu mâna-n șold (cât și altor gesturi nelalocul lor), visând la feeria celor de-o odinioară, în timp ce al doilea volum ar putea constitui un ghid într-ale alegerilor fericite”: “Istoria urâtului” de Umberto Eco. Cu mască, fără mască…

Nu sunt nici pe departe un expert în domeniul muzicii de operă. Țin minte că unul dintre primele cd-uri ce mi-au plăcut la nebunie a fost o realizare a studiourilor EMI (sper să nu greșesc) cu melodii religioase în interpretarea Angelei Gheorghiu și a lui Robert Alagna. Și pentru că pe Anna Netrebko aș avea infinit șanse mai mici de a o întâlni vreodată, aș oferi Angelei Gheorghiu “Foc în pavilionul de ceai” de Ellis Avery, Editura Humanitas. Și asta deoarece „calea ceaiului” pare să fie singura posibilitate de a readuce echilibrul într-o lume ostenită de rapiditatea informaţiilor şi precizia tehnologiilor ce vin către și dinspre America ori Europa de Vest .

Despre Bianca Drăgușanu eu nu știam nimic. Imediat, am aflat că e blonda lui Bote”. Apoi am aflat cine-i Bote. La sfârșit, câteva poze de pe un site de mahala, și o declarație (sau cam așa ceva!) de pe You Tube. M-am tot gândit cu ce m-aș putea prezenta și nu am găsit-o decât pe Annie Auerbach, autoarea volumului “Shrek al treilea: Povestea Fionei”, editura Nemira. Apropo, v-ați putut vreodată uita atent la Fiona ?

Nu avea cum să nu apară pe listă Flăcărica, Carmen Tănase. Deși dobândește “căldura marelui publicul” abia odată cu telenovela cunoscută, rămâne o actriță de valoare certă, cu disponibilități artistice dintre cele mai surprinzătoare. Pentru toate astea, am ales Vicente Blasco Ibanez “Maja Desnuda”, Editura Univers.

Apoi ar mai fi una dintre poveștile copilăriei noastre. E atât de cunoscută, a fost atât de difuzată încât, fără să mai amintesc autorul ori editura, mă grăbesc s-o ofer cuiva drag mie, de o jovialitate surprinzătoare, un chef de viață ieșit din comun și o candoare ce rezistă luminii reflectoarelor: “Pisicile aristocrate” pentru Marina Dima. Cu fundiță!

Într-un cu totul alt registru se înscrie Eugenia Vodă. Mărturisind profesioniștii” altor timpuri, am aflat de la invitații domniei sale câteva din aspectele pe care ar trebui să le prețuim în viață cum se cuvine. Cu un alt sens al lucrului bine făcut, Eugenia Vodă mi-a explicat cum se face că și baieții plâng câteodată. Drept pentru care aș face tot posibilul să îi ofer o carte de suflet, Irenee Hausherr “Teologia lacrimilor”, Editura Deisis.

Am auzit de multe ori la școală motivele pentru care Mihail Sadoveanu ar putea fi integrat oricând, fără prea mari eforturi, literaturii universale. Fără vreun ton ironic, admit că o lucrare precum Hanu Ancuței” are o valoare incontestabilă. Mai rău e cu hanul propriu-zis, al zilei de azi, de pe lângă Roman – un han în care s-a pierdut acel bine-tocmit simț al arhaicului, acea plăcere de a povesti și de a nu fi servil valorilor materiale. Cu ceva luni în urmă, venind dintr-o excursie, am oprit la renumitul han pentru apă minerală și o cafea. La o masă vecină sporovăiau niște femei trecute și de-a doua și de-a treia tinerețe, fumând și plescăind cu năduf din sticlele de bere așezate în față. Vorbeau despre tot și despre nimic. Despre bărbați, despre copii, despre străinătate și despre normalitate. Mă gândesc că aș avea toate motivele să îi ofer doamnei Mihaela Tatu una din edițiile volumului sadovenian amintit.

Sper să nu fi produs multă supărare nimănui. Mă gândesc totuși cu regret la faptul că nu există și o zi a bărbaților, o zi în care v-aș fi invitat să-mi returnați măcar în parte gestul. Dar mă îmbăt cu minciuni: eu nici nu apar / nici nu am de gând să apar pe micul ecran.

Marius Manta

...

Sambata, Martie 6, 2010, 02:10 AM 

Andrei Makine, continuari
     media: 0.00 din 0 voturi

Andrei Makine, continuări

Oare să mă fi înșelat atunci când îi prevedeam lui Andrei Makine o receptare “peste așteptări” în spațiul românesc ? Iată până la urmă cum mai multe edituri i-au publicat cărțile într-un timp ce parc-ar ține de celebra Guiness Book. Incontestabil, seria celor de la Polirom este cea care, peste timp, va da măsura corect controlată a emblemei Makine. Divagând, câteodată mă amuză dorința unora dintre noi de a avea “operele complete” ale autorilor contemporani. Dincolo de paradoxul ce se naște din însăși condiția de scriitori ai momentului, să nu uităm, pe aceste plaiuri suntem încă apăsați de nevoia unor recuperări competente pentru epoca de vârf a literaturii române. Mai mult, în școli se pomenesc numele unor scriitori pe care îi citim “la a doua mână”, re-tipăriți fără niciun discernământ critic, fără o contextualizare potrivită. Noi suntem cei ce spunem nu pentru ediții definitive, nu pentru tot ceea ce s-ar putea transforma chiar și peste noapte în punct de referință. Deși va suna patetic, devenim din zi în zi mai specialiști în nuanțarea la infinit a propriilor abilități de a ne trișa orizonturile. Da, la universitate se poate studia universul propus de Tolkien, da, la anumite edituri se publică sub toate formele (copertă tare, copertă moale – ce tare !, audiobook) romanele de succes. Toate acestea din pricini lesne de înțeles. Desigur, regrete putem avea; oficial, ne este bine, mai mult, pare a fi de neiertat această necesitate organică de a ne întoarce către literatura mare”.

Prin intermediul câtorva personaje, Andrei Makine explică firescul situației. La noi, ca și la ei, banul e zeul suprem. Sub forma întrebărilor retorice, personajul principal al ultimei cărți, Viața unui bărbat necunoscut” – Șutov, constată aproape agonic superficialitatea vremurilor. Chiar dacă există în mod fatidic ceva ce lipsește și care nu mai poate fi reconstituit, istoria pare a-și fi anihilat deja propria-i demnitate: “Șutov […] trebuia să-i spună lui Vlad că, altădată, o culegere de poezii îți putea schimba viața, dar în același timp un poem putea să-l coste viața pe autor. Strofele aveau greutatea lungilor condamnări dincolo de cercul polar, unde au dispărut atâția poeți... Își imaginează replica sfidătoare a lui Vlad: «Și asta vi se pare un lucru bun ?» O întrebare de genul ăsta, de o naivitate greu de parat. De ce ar fi gulagul criteriul unei literaturi bune ? Iar suferința, garantul autenticității ? Dar, mai ales, cine ar putea să judece valoarea vieților, a cărților ? De ce existența lui Vlad ar fi mai lipsită de sens decât a amărâtului care își cumpără cu ultimele copeici opusculul unui poet proscris, imprimat pe hârtie de împachetat ? Nicio carte nu le mai e interzisă tinerilor ruși. Colindă lumea (Vlad tocmai s-a întors de la Boston), unde sunt bine hrăniți, instruiți, fără complexe...

Atât “Iubirea omenească” cât și “Viața unui bărbat necunoscut” țintesc către surprinderea unei ultime forme de umanism. După cum am afirmat în alt loc, autorul rămâne în directa descendență a lui Dostoievski. Deși referiri explicite merg mai degrabă către Cehov, Dostoievski îi împrumută stăpânirea de sine și încrederea într-un transcendent parțial insondabil. Traseul ciudat al vieții reale se împletește de multe ori cu destinele unora din personajele cărților sale. În romane se întrevăd puncte de legătură, adevărate semne ori simboluri ce te conduc mai departe, înspre o metaforă ce guvernează țesătura. Așadar, fără a intra sub incidența neplăcută a clișeului, de multe ori Makine apelează la re-conturarea, sub varii forme, a propriului destin. Personajul principal revine în patria-mamă, acolo unde își caută pentru încă o dată chipul șters de implacabilul destin”. Nereușind să se integreze, străinătatea nu îi oferă eroului decât rareori un vag confort material. Există un dublu război, e certă o singură inițiere. Adesea, conflictele exterioare sunt voit minimalizate, punându-se accentul pe un pseudo-clivaj al eului narativ. Povestea începe mai mereu dinspre motivația unei re-întoarceri, a unei căutări ce va genera treptat situații lipsite de coerență. Eroul începe să manifeste prin acest regressus ad originem disponibilități ce aduc aminte de personajele tragediilor din antichitate. Deși sfârșitul romanelor coincide cu moartea unora din personajele ce au încercat (din) formele vinei tragice, asumarea acesteia mută în final interesul cititorului către orizontul unor certitudini pre-semnalate în paginile anterioare, îmbrăcate în hainele unei melancolii aparte, cu rol purificator.

La urma urmelor, romanele pe care le-am avut în vedere propun o desfășurare simplă a evenimentelor, marcată în / de timp și spațiu: primul, Iubirea omenească”, ni-l prezintă pe Elias Almeida, un revoluționar angolez ce se confruntă cu cele mai sumbre aspecte ale istoriei din ultima jumătate a secolului XX. Cu toate acestea, își păstrează încrederea în puterea mântuitoare a dragostei. Viața unui bărbat necunoscut” este scris după mai vechea rețetă a romanului în roman, oferind cititorului o viziune amplă asupra capriciilor aceleiași istorii de neînțeles. Înțelegând că notorietatea sa e mai degrabă o chestiune “fără substanță”, Ivan Șutov, scriitor (auto-)exilat în Franța, hotărăște să își părăsească țara de adopție pentru a revedea Sankt Petersburg și odată cu acesta o mai veche iubire din tinerețe. Mai degrabă rătăcit într-o țară de nerecunoscut , Ivan Șutov e surprins de modernitatea delirantă pe care o afișează cotidianul. Rețin doar câteva din rândurile ce descriu una din sărbătorile locului”: “Ceva mai departe, fluviul de oameni e despicat de o procesiune de sosii ale lui Petru cel Mare: redingotă militară, tricorn, mustăți de motan furios, baston. […] La o intersecție, regimentul acesta se amestecă cu un detașament de «dansatoare braziliene», aproape goale, împodobite cu pene. Uniformele țarilor se freacă de coapsele lungi și bronzate, ating emisferele săltate ale crupelor. Și imediat îi urmează curteni cu peruci, bulevardul e ticsit de crinoline, soarele se răsfrânge pe înaltele coafuri pudrate. Frișca veșmintelor lor face loc unui nou monstru gonflabil. Un dinozaur ? Nu, o navă. Șutov citește pe prora ei: Aurora. «Crucișătorul de la Revoluția din Octombrie», îi explică o mamă fiului ei de doisprezece ani... Chiar că s-au schimbat vremurile dacă trebuie să-i spună despre lovitura istorică de tun, de care altădată aflai de la grădiniță”. Deși odată cu apariția Ianei (tânăra din tinerețe ce acum administrează un lanț hotelier) Șutov realizează că nu mai are nicio șansă la normalitate, se bucură totuși de întâlnirea providențială cu bătrânul Volski, care își confesează experiențele traumatice din timpul războiului și a perioadei comuniste, în fapt o poveste emblematică pentru atât de multe destine zdrobite de sistemul totalitar. Dacă cinismul rece al cotidianului inventariază atrocitățile războiului, interesele economice anulează necesitatea oricăror explicații. Exemplificând, Abia în clipa aceea am simțit adevărata groază de moarte. Un spasm noduros, ca și cum o ființă necunoscută crescută pe ascuns în mine s-ar fi trezit, iar acum se smulgea din pântecele, din creierul meu. Nașterea propriului meu cadavru, lipit de mine, ca o dublură”; “Sub pașii noștri, în adâncurile marine, conductele de oțel continuă să pompeze sângele negru care se va transforma în bani, în sângele roșu al celor uciși, în carne feminină cumpărată.

Fiecare erou e un avatar al scriitorului însuși. Conștient de forța distructivă a faptului istoric, Makine îi contrapune existenței aflate sub imperativul iubirii. La urma urmelor, încă de la începutul unuia din romane, la Paris, prietena mai tânără a lui Șutov îi așază în față genealogia numelui, sub forma unui reprobabil gest de ocară: Apropo, am aflat ce înseamnă în rusește numele tău de familie..., anunță ea […] numele tău nu are decât o singură semnificație […] șut înseamnă măscărici. Da, un bufon, ce mai”. Personal, îmi voi permite luxul de a nu uita că inițial, la curte, bufonul era singurul care rostea adevărul până la capăt. Joc, o filosofie a contrariilor. Poate că tocmai de aceea, le-am dat dreptate lui Șutov, Elias, Makine, cât și celorlalte personaje valorizate pozitiv, odată cu răspunsul oferit în cadrul discuției amintite: Șut înseamnă măscărici trist ! Ține minte ! Și măscăriciul ăsta trist te iubea...

La urma urmelor, cine știe, poate că peste ani vom avea într-o ediție de lux toate cugetările acestui înstrăinat !

Marius Manta

...

Joi, Martie 4, 2010, 12:23 AM 

Ioan Pintea - Casa teslarului
     media: 0.00 din 0 voturi

Casa teslarului

Pentru apropiații poeziei, Ioan Pintea nu are nevoie de o prea elaborioasă prezentare. Cu siguranță însă, ultimul său volum de versuri – “Casa teslarului”, Editura Cartea Românească, se înscrie în lista obligatorie a cărților nou apărute, ce trebuiesc parcurse. Din una-n alta, se știe, recenzentul are uneori și menirea ingrată de a scrie despre cărți ce nu intră neapărat în canoanele unui gust estetic propriu, astfel lectura devenind obositoare, uneori chiar... îngustă.

În ceea ce-l privește pe Ioan Pintea, nu am tras niciodată vreo linie care să separe. Aștept în continuare să fiu dezamăgit ! Am totuși intuiția că nu se va întâmpla prea curând, tocmai datorită faptului că autorul găsește mai mereu o motivație intrinsecă de a-și motiva cititorul către o lectură vie, co-participativă. Dinamismul poeziei sale nu este dat nici pe departe de prezența verbelor – fie acestea așezate la moduri ce ar fi putut asigura predicația ori ba – ci mai degrabă de o prea înaintată știință de a alege substantivele cele mai potrivite, cu scopul de a crea un loc ale cărui note comune să vină din zona unei lumi mărturisitoare a echilibrului.

Îmi aduc aminte, într-o conferință susținută la Universitatea din Bacău, Costion Nicolescu vorbea extrem de inspirat despre menirea omului simplu în lume, angajându-l de-a lungul unui traseu inițiatic către “neratarea țintei, prin aceasta neînțelegând altceva decât experimentarea în imediat a ipostasului divin, o altfel de întoarcere acasă.

Ei bine, într-o lume sfâșiată de perechi opozante, Ioan Pintea pare a fi călătorul ce își ajunge ținta, ce se auto-definește doar în proximitatea certitudinii. Ideea de casă impune în chip simbolic și ideea unui model demn de urmat. Fără a se trăda în postura de preot paroh, autorul demonstrează odată cu această construcție literară o disponibilitate imagistico-lexicală de invidiat. Pe nesimțite, cititorul este adus înspre zona contemplației, a meditației. Nici nu știi dacă la începutul cărții a stat cuvântul ori Cuvântul, altfel spus, planul scriitorului ori mărturia și crezul preotului. “Casa teslarului” întruchipează la nesfârșit un urcuș ce ne amintește de treptele bătrânilor” din Pateric. După cum sper că am lăsat să se înțeleagă, versurile nu se cantonează într-un registru arhaic și nici într-un imaginar bătătorit. Dimpotrivă, dinspre tradiție propun omului modern un alt tip de existență, din păcate uitat, dar acum, grație poetului, redescoperit sub forma unui model credibil.

Atât spațiul cât și timpul nu mai sunt definibile prin unitățile minimale de măsură ci încep a transcede realitatea. Linia orizontului pare a nu mai impulsiona curiozitatea, verticalul desfăcând înțelesurile ca într-un evantai.

Interesant este că întreaga construcție mizează explicit și pe ideile despre echilibru ori armonie existente în antichitatea elenistică”. Din dorința de a argumenta: frumos e numai glasul rapsodului ion din chios / care stă gânditor în căsuța lui de lângă mare / sprijinit pe pervazul ferestrei și cugetă / despre coloane dorice capiteluri spectacole / arene corinth și despre câțiva tineri seducători din siracusa” (“anchidinos”); “zilnic / mă rog / așa cum s-a rugat preacuviosul părintele nostru efrem / în fața porții din edessa / să-mi împlinească Domnul Dumnezeu / rugăciunea aceasta / când voi pătrunde pe poarta cetății / într-o clipită să-mi scoată în față / un bărbat atletic și evlavios / dacă se poate grec / de la care să învăț / bunătatea curăția smerenia în general toate virtuțile / și mai ales înțelepciunea” (“rugăciune”). De aici și până la trezvia cea adevărată, eul poetic ne va conduce mărturisindu-și fie temerea - prin folosirea unor sintagme precum “stihuri ocazionale”, “romanțuri originale”-, fie prozaismul vieții din “călugărițe pe schiuri sau seducția gravitației”, fie chiar lupta în fața gândurilor netrebuincioase pentru iconomia edificiului.

Disponibilitatea lui Ioan Pintea de a remodela însăși lumea cititorului este totală! Cel din urmă nu va fi interesat nici de procedeele artistice folosite, nici de alte prețiozități literare apărute cu voia ori (mai puțin) fără voia autorului: se va redescoperi drept om curat, evlavios (“față către față”). Alături de prima voce, va fi cel ce va acompania bucuria supremă a regăsirii: despre gloria pruncilor uciși / vorbește plânsul rahelei / despre gloria magilor / despre gloria păstorilor / vorbește Fecioara Maria / despre gloria Pruncului născut / ascultați Moartea și Învierea / despre gloria îngerilor / vorbesc eu cel ce scriu ! / întru lauda lor / auzi-ma Doamne” (“imn”).

Marius Manta

...

Miercuri, Martie 3, 2010, 10:38 AM 

Dan Persa
     media: 5.00 din 1 vot

Despre cărţi e relativ uşor de scris. Dar când e să faci un portret, lucrurile se complică foarte mult. Fie şi numai pentru că maestrul de necontestat al portretului din ultima sută de ani, Emil Cioran, face o recomandare ce-ţi zbârleşte părul: un portret nu are valoare dacă nu s-a strecurat în el ceva venin. Şi asta pentru că, ar trebui să deducem noi, un bun portretist reuşeşte să pătrundă într-atât personalitatea celui despre care vorbeşte, încât să-l cutremure că a fost deconspirat. Marius Manta este unul dintre oamenii ce s-au putut sustrage acestei nemiloase aserţiuni. Probabil printr-o naştere fastă, ce i-a oferit o bunătate de pâine caldă. Graţie ei s-a putut aşeza sub semnul ursului. Să luăm la purecat ursul? Aşa ar trebui. În imaginarul copiilor, ursul e animalul jucăuş, cel mai îndrăgit prieten, cel mereu prins cu botul plin de miere de prin stupii şi fagurii albinelor unde scotoceşte neînfricat de înţepături. În vechile comunităţi vânătoreşti ursul era asimilat omului, ba mai mult, celui mai vrednic dintre oameni, cel capabil să ajungă la zei cu mesaje purcese de pe pământ. Iar în confreriile războinice, ursul era adulat ca mare războinic. Marius are din toate acestea câte ceva. Bun şi de nădejde prieten, conviv mereu căutat, caracterizat de bun simţ şi modestie, imaginaţie şi cumpănită judecată, cu un umor fin ca un parfum, ce aduce zâmbetul şi de-o ironie jovială, ce nu supără – în societate. În treburile spiritului e un căutător al Graalului, potirul în care se află sângele lui Iisus, un iscusit scufundător spre profunzimi ideatice, descoperitor de noime şi valori ce dau sens existenţei omeneşti. Şi reuşeşte să fie un veritabil războinic atunci când are de luptat cu idei preconcepute, cu falsificări ale artei, cu însăilări de păreri fără conţinut, cu lipsa de principii sau labilitatea de convingeri. Pasionat în ceea ce face, are puterea nu doar să descifreze, ci şi să admire. Şi trebuie spus că şi pasiunea şi războirea şi căutarea şi convivialitatea sunt, la Marius Manta, ludice. Ursul e un copil mare şi un mare copil!

Dan Persa, vocea numarul 1- cel putin in proza bacauana

...



Cautare


Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Ultimele insemnari

Linkuri

Arhiva

powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare